Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură Lumina mântuitoare

Lumina mântuitoare

Un articol de: Dan Stanca - 11 Mai 2012

Miruna Mureşanu este cunoscută celor care anii trecuţi citeau revista Ministerului Culturii "Universul cărţii", o publicaţie serioasă din care ne puteam informa despre ce era nou pe piaţa noastră de carte. Din păcate, revista a sucombat, îngropând astfel o activitate absolut necesară. Miruna Mureşanu este însă cunoscută şi ca poetă cu orientare spirituală, care scrie pentru limpezirea propriului suflet, având în acelaşi timp convingerea că eforturile ei pot să sprijine un univers din ce în ce mai şubred. Am primit ultimul ei volum "Lumina mântuitoare", apărut la Editura Germinal, care confirmă expresiile anterioare din volumele "Secundele desfrunzite" şi "Vinovăţia memoriei". Versurile au puritate şi nu caută cu orice preţ originalitatea. Oriunde deschidem cartea, întâlnim aceeaşi dragoste pentru ce este impalpabil, pentru transparenţe luminoase care-l pot ajuta pe om să iasă din calvarul cotidian. Spre exemplu: "ochiul casei îmi pare acum o arcă părăsită/ uitată cândva în taina unui râu/ doar Dumnezeu calcă încet pe pietre de lumină căutându-ne//trecând de poartă. El vede pe ziduri doar umbrele noastre/îmbrăţişate târziu de vântul tristeţii violet-arămiu". Sau: "Îl simt pe Dumnezeu trecând la braţul iernii/şi albă umbra lui se pierde-n ochiul meu închis/ îl caut în ochiul înserării/ ca să mă treacă dincolo de abis". Poezia aceasta nu are nimic ostentativ sau agresiv. Este o poezie uşor preţioasă, născută ca dintr-o visare şi care nu intră în competiţie cu nimeni şi cu nimic. Avem acum în literatura română mulţi autori de acest fel, pe care din păcate nu-i cunoaştem, dar nici ei nu ţin neapărat să fie aclamaţi. Poate credinţa pe care se întemeiază scrierea lor este cu atât mai puternică, cu cât reuşesc să-şi apere forma aceasta de anonimat. La adăpostul liniştii pe care şi-au dorit-o, germinează atent, aşteptând marea întâlnire nu cu poezia, ci cu ceea ce guvernează întregul univers al făcutelor şi nefăcutelor. Într-o asemenea lucrare, poezia e doar un detaliu. Dar care ne poate mântui.