Mateiu Caragiale, triplă aniversare

Anul acesta se împlinesc trei sferturi de veac de la moartea lui Mateiu Caragiale, unul dintre autorii cei mai misterioşi ai literaturii române. A fost multă vreme umbrit de prestigiul tatălui său, până când a fost reevaluat şi aşezat la locul ce i se cuvine.

Dacă ar putea să citească acest început banal, probabil că Mateiu Caragiale ar strâmba urât din nas. Rar să fi existat un autor atât de rafinat şi mai îmbibat de repulsie faţă de tot ce înseamnă viaţă stereotipă şi lipsită de savoare. Trăind în comunism, ca în oricare alt regim totalitar, s-ar fi sufocat. De asemenea, detesta şi modernizările forţate pe care o societate pragmatică le impune de la sine. Lui Mateiu Caragiale îi plăcea atmosfera decadentă, în sensul în care decadentismul nu exprimă neapărat ceva putred, cum îşi închipuie majoritatea, ci camuflează o orientare spirituală secretă. Ironia face ca prin anii â70 în literatura noastră să apară un roman care, chipurile, voia să concureze cu volumul matein. Titlul cărţii, "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", autor Fănuş Neagu. Eram foarte tânăr pe atunci, dar falsul mi-a sărit în ochi de la bun început, aşa cum oricine poate face deosebirea între metalul nobil şi produsul calp. Despre "Craii de Curtea Veche" nu ştiam prea multe, fiindcă nici şcoala nu era foarte generoasă cu informaţiile şi interpretările. Romanul era privit doar la nivel pur stilistic. A trebuit să mai treacă de atunci câţiva ani ca să ajungem în 1981, când pe piaţă a apărut un eseu "Al patrulea hagealâc", destinat exegezei nocturne a Crailor. Autorul era un necunoscut pentru cei mai mulţi, Vasile Lovinescu. Acela a fost însă momentul crucial care mi-a schimbat radical viziunea pe care o aveam despre roman. Mi-aduc aminte că apariţia eseului a coincis cu decretarea dictaturii militare în Polonia sub comanda generalului Jaruzelski. Ceea ce în exterior era o închidere a obloanelor şi deci o înrăutăţire generală a climatului din Europa răsăriteană, în interiorul nostru de cititori aducea o nesperată deschidere. Acesta, să zic, ar fi al doilea prilej aniversar, trei decenii aşadar de la respectiva exegeză. Iar al treilea prilej - last but not least - îl reprezintă împlinirea unui deceniu de când în urma anchetei întreprinse de revista "Observator Cultural", privind cel mai bun roman românesc din secolul al XX-lea, în mod absolut surprinzător, surclasând cărţi clasice ale literaturii şi corifei de factura lui Rebreanu, Sadoveanu, Preda, romanul preferat de critici a fost "Craii de Curtea Veche". Dar, cum spuneam la început, chiar şi în faţa unei asemenea glorii postume, Mateiu Caragiale nu ar fi arătat prea încântat. Exigenţa sa faţă de lume şi de viaţă în general nu ar fi suportat asemenea onoruri, la urma-urmei vulgare. Cel puţin aşa l-am înţeles eu mereu pe el. Craii, de altminteri, sunt tot ce poate fi mai declarat împotriva curentului în care, de la începutul secolului al XX-lea, lumea avea să curgă. Craii sunt, în fond, nişte înotători împotriva curentului. Chiar şi Pîrgu, marele beneficiar al României de după război, este la rândul lui un personaj "ros" de o conştiinţă crepusculară pe care aurorele de tip paşoptist unionist de fapt nu-l satisfac. El este un stricat, un porcos şi un scârnav, dar "amprentat" de lumea agonică.

A fost odată Curtea Veche

Mateiu Caragiale a câştigat, spus tot vulgar, pariul cu literatura fiindcă a ştiut să pună în scenă un asemenea tip de lume. Nimic nu poate fi mai bine exploatat estetic decât un univers muribund. Curtea Veche, mai ales acum în Bucureştiul devastat, este o relicvă pe care puţini dintre noi o mai îmbracă în melancolie. Dar Curtea Veche fără aşa ceva rămâne doar un schelet prăfuit, o adunătură de ruine hâde. În ochiul privitorului se află salvarea trecutului, şi nu în priceperea restauratorilor. Mateiu Caragiale a fost un asemenea privitor genial şi datorită lui am învăţat şi noi să privim. Din melancolia lui am crescut şi de aceea ne plimbăm şi noi acum prin Curtea Veche căutând urme ale personajelor sale. Când Mircea Veroiu - Dumnezeu să-l ierte! - a ecranizat Craii, eşecul a fost răsunător. Cam de aceeaşi factură cu eşecul lui Blaier la ecranizarea Crucii de Piatră. În faţa temelor mari trebuie să ai fie geniu, fie gingăşie. Altfel te striveşte modelul ales. Craii îl tentează pe orice autor ca să-i reînvie, dar riscurile sunt enorme. Făcând aceste însemnări, simt, la rândul meu, dificultatea care mă apasă.

Curtea Veche este altfel spus un arhetip. Este centrul Bucureştiului, strivit însă la rândul ei de Curtea Nouă. Probabil că o regândire a crailor mateini în actualele condiţii ar trebui să înceapă de la stabilirea acestui contrast, Curtea Veche - Curtea Nouă, nimic altceva decât actuala Casa Poporului. Ironia amară face ca aceasta din urmă să fi fost proiectată de arhitecţii lui Ceauşescu taman pe locul unde chiar a fost adevărata Curte Nouă, construită de fanariotul Alexandru Ipsilanti şi care în incediul de la sfârşitul veacului al XVIII-lea a ars în întregime. Curtea Nouă este de aceea cunoscută şi sub denumirea de Curtea Arsă. Mateiu Caragiale nu a luat în vedere acest aspect. Poate dacă ar mai fi trăit - a murit de altfel tânăr, în jurul vârstei de 50 de ani - putea să scrie un fel de urmare a Crailor. Dacă ar fi avut geniu dostoievskian - formidabila comparaţie vasilelovinesciană între craii noştri şi karamazovi - poate ar fi profetizat viitoarea distrugere din anii optzeci ai aceluiaşi secol. Oare cum s-ar fi plimbat Paşadia ori Pantazi pe bulevardul Victoriei Socialismului? Nimic mai anacronic, brutal de dureros, carne vie. Şi acum se plimbă crai, dar de tip nou, faţă de care Pîrgu bunăoară e chiar un înger.

Prin succesul său de acum un deceniu în istoria romanului românesc, Mateiu Caragiale a impus rafinamentul şi palimpsestul creaţiei în faţa realismului şi orizontalităţii marilor scriitori. Dovadă că literatura nu se reduce doar la forţă şi mimesis.