Memento Mariana Marin

Muzeul Literaturii Române a organizat săptămâna trecută o întâlnire a celor care au cunoscut-o pe poetă şi au fost aproape de ea. Au participat printre alţii sculptorul Vlad Ciobanu, poetul Traian T. Coşovei, prozatorul Ioan Groşan, eseistul Ioan Buduca, toţi neconformişti, care au înţeles cel mai bine zbuciumul unei poete ce nu s-a cruţat. De altminteri, titlul unuia dintre volumele ei, probabil cel mai bine apreciat, „Mutilarea artistului la tinereţe“, vorbeşte cu multă convingere despre chinul interior, care, spus pe şleau, nu i-a lăsat nici o şansă. 

 

Mariana Marin a debutat într-un volum colectiv, „5“, alături de Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Alexandru Muşina şi Ion Bogdan Lefter. Era un volum replică la ce făcuseră puţin mai înainte ceilalţi patru optzecişti, Cărtărescu, Stratan, Iaru şi Coşovei, în „ Aer cu diamante“. Sufocaţi de o politică editorială nedreaptă, care nu-i lăsa să publice aşa cum ar fi dorit, înfieraţi într-un mod josnic de revista „Săptămâna“, poeţii foarte tineri pe atunci găsiseră la Editura Litera un loc care putea să-i găzduiască. De remarcat că din rândurile acestor două echipe de poeţi care voiau să spargă rigorile timpului ceauşist s-au ales două jertfe tragice. Ion Stratan din primul eşalon şi poeta de care vorbim, Mariana Marin. Era măcinată de o boală necruţătore şi cei care au stat de vorbă cu ea în ultimul an al vieţii au simţit în ce măsură neverosimilă se pot împleti în sufletul femeii disperarea şi seninătatea. De altminteri, ultimul ei titlu se cheamă „Zestrea de aur“, exprimând o ironie tandră, conştiinţa faptului că va pleca din această lume şi în acelaşi timp graţia prin care vorbea de o zestre nepreţuită. Mariana Marin nu a făcut economii în viaţă. I-a plăcut să se cheltuiască şi să risipească, dar pe de altă parte nu voia să facă dintr-un minereu atât de preţios cum este poezia o cale spre dezordine. Risipitoare, Mariana Marin era în acelaşi timp foarte ordonată. Poezia ei nu curge niciodată la întâmplare, ci salvează un principiu al coerenţei lăuntrice, care o recomandă ca pe o ireproşabilă profesionistă. Cine ia acum un volum al ei va fi uimit de claritatea unor versuri, ca şi când poeta s-ar fi temut de faptul că lumea o poate înţelege greşit şi de aceea tot ceea ce ea nu era în viaţă putea fi întâlnit într-o poezie exemplară. Se dedubla miraculos, descoperind în poezia pe care o scria un contrapunct la clipele întunecate ale vieţii. Ştiind că va muri tânără, căuta ca orice poet autentic eternitatea în creaţia personală. Nu făcea din aceasta însă prilej de infatuare. Îi plăcea să se răsfeţe, fiind un fel de Nichita Stănescu feminin. Ironia crudă a sorţii i-a adus moartea chiar în ziua în care s-a născut marele poet numit mai sus. Monica Lovinescu, la „Europa Liberă“, a spus despre ea lucruri minunate, care pe altul l-ar fi făcut să meargă numai cu nasul pe sus. Mariana Marin era modestă, ştiind foarte bine care sunt limitele poeziei. În 1989 a semnat alături de alţi scriitori protestul în apărarea lui Mircea Dinescu. Nu s-a temut că a doua zi „organele“ o pot umfla. În sufletul ei simţea că regimul barbar nu mai poate să dureze. Dar pe de altă parte, nu se îndoia de faptul că zile foarte bune nu o să urmeze. Sfârşitul ei de acum un deceniu este şi un semn al deziluziei trăite de toţi slujitorii cuvântului scris.