Memorialul durerii

Vă amintiţi de acest film de televiziune realizat de Lucia Hossu Longin şi care, difuzat acum două decenii, a avut un impact grozav asupra noastră sau asupra acelora care voiau să ştie ce s-a întâmplat în România în ultimii 45 de ani? De atunci a trecut multă vreme şi documentarul a pierit şi el ca altele în volbura grijilor de fiecare zi. Dar iată că de câtăva vreme TVR Cultural îl reia la o oră rezonabilă, luni seara. Ce înseamnă aceasta? Sau de ce a făcut televiziunea publică o asemenea alegere? Din capul locului trebuie sezizat că nu TVR1 sau TVR2 face acest gest de restituire, ci Departamentul cultural condus de Daniela Zeca Buzura. I s-a împins ei această sarcină şi cred că orientarea nu a fost neapărat greşită. Ororile care acum 20 de ani ne indignau şi ceream pentru aceasta un proces nemilos al comunismului, într-un mod ironic - dar e vorba de o ironie duioasă -, au devenit fapt de cultură. Incredibil, dar adevărat. Îl vedem pe odiosul Alexandru Nicolschi, alias Boris Grunberg, dar în ochii noştri sau ai tinerilor care acum urmăresc pentru prima dată documentarul, individul e chiar personaj dintr-un scenariu cinematografic sau chiar dintr-un roman.

Când făcea acest film memorabil, Lucia Hossu Longin nu-şi închipuia că va veni ziua când munca ei va fi estimată într-un domeniu al gratuităţii. Dacă ar fi avut un asemenea simţ al anticipării probabil că s-ar fi lăsat păgubaşă. Dar ea, ca foarte mulţi, credea în dreptate, în justiţie, în repararea daunelor şi pedepsirea marilor crime. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. În schimb - ceea ce totuşi e un lucru bun -, TVR nu a pierdut peliculele şi ni le redă ca fapt pur cultural. Cultura îndeplineşte prin redifuzarea acestui serial o funcţie perversă, dar pe de altă parte salutară. E salutar ca măcar prin dimensiunea receptării estetice să capeţi informaţii care în alte ţări ar fi fost de multă vreme aduse în faţa justiţiei. Dar ca la noi la nimeni! Marcel Petrişor sau altcineva, Alexandru Mihalcea bunăoară, trăieşte satisfacţia faptului că memoriile lui sunt apreciate în acest fel. Atunci de ce noi să nu facem acelaşi exerciţiu? Memorialul durerii, defilarea criminalilor care-şi sfidează victimele fac parte dintr-un scenariu dostoievskian de care marele scriitor de acum un secol şi jumătate, cu sensibilitatea lui pentru demonism, ar fi fost mândru. Să ne mândrim şi noi atunci - vorba vine! - cu o literatură scrisă în sânge şi în carne!