Monica Lovinescu şi Est/Etica neuitării...

În luna noiembrie a toamnei din 2022, personalitatea şi existenţa literară a Monicăi Lovinescu deveneau subiect principal în dezbaterile Colocviilor de la Craiova şi Cruşeţ, o admirabilă manifestare dedicată readucerii în vizibilul public a literaturii şi jurnalismului din exilul românesc. În Istoria critică a literaturii române datorată lui Nicolae Manolescu se consideră că prezenţa autoarei Seismogramelor la microfonul Europei Libere a fost unul din „factorii esenţiali ai renaşterii literaturii noastre, pe fondul destalinizării răsăritului”. Iar implicarea ei morală în afirmarea literaturii române din anii ‘60-‘80 constituie lucrul cel mai important pentru întreaga evoluţie a literaturii române, în cea de a doua jumătate a veacului XX.

Iniţierea Colocviilor craiovene, datorată Mihaelei Albu, s-a întemeiat şi pe constatarea că, totuşi, după mai bine de trei decenii de la pretinsa despărţire de comunism, nici scrierile Monicăi Lovinescu şi nici valorosul tezaur al literaturii şi publicisticii exilului românesc nu au determinat în actuala noastră existenţă literară o schimbare de perspectivă esenţială. Analizele, reflecţiile, dezbaterile şi concluziile, ce ar fi fost normal să capete un contur limpede, au rămas o simplă promisiune neonorată şi... neonorabilă. Ca şi înainte de ’89, continuă să se ignore faptul că exilul românesc a dobândit dimensiuni de componentă a unei istorii literare; dar nu numai!

Autorii şi cărţile exilului, tacit, sunt menţinuţi sub acelaşi statut de exil refuzat, atât din nou apărutele istorii literare, cât şi din orice strategie educaţională. Particularităţile lingvistice şi estetice ale literaturii şi publicisticii din exil, ca şi singularele experienţe politice şi culturale din care acest fenomen, unic în Europa, şi-a extras determinările, rămân tot în afara preocupărilor de cercetare, studiu şi clasificare ştiinţifică. Vălul de impenetrabilă tăcere, atitudinea de respingere şi voită ignorare de dinainte de ’89 se menţin cu o evidentă şi chiar ostentativă obstinaţie.

Amneziile, deliberat instrumentate asupra acestui fenomen, unic în Europa (!), par să confirme premoniţiile unuia dintre cei mai importanţi istorici ai contemporaneităţii, Tony Judt, ce avertizau că prezentul va deveni epoca unei uitări deliberate, expresie a crizei în care umanitatea nu mai încearcă, ba chiar refuză să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din veacul XX (Judt, T., Reflecţii asupra unui secol XX uitat, Iaşi, Polirom, 2011, p. 11).

Evident, Colocviile de la Craiova, iniţiate de Mihaela Albu, nu scăpau din vedere tot mai vizibila apetenţă pentru amnezii a epocii pe care o traversăm sau care ne traversează. Şi nici semnul dat de acele evenimente ale prezentului ce readuc în memorie îngrijorătorul avertisment al lui Arnold Toynbee că: Istoria se află din nou în mişcare (History is again on the move)! Deşi cutremurătoare prin tragismul ei, întreaga istorie recentă a românilor e convertită într-o stranie istorie care nu se mai învaţă la şcoală. În programele mereu revoluţionate (!?) de ministerul învăţământului, obiectul istorie, alături de cel al limbii române, e supus unei tot mai îngrijorătoare goliri de conţinut.

Reflectând istoria recentă a României, scrierile Monicăi Lovinescu se configurează ca un denunţ privind monstruozitatea experimentului instrumentat de utopia bolşevică asupra românilor, un act acuzator intentat chiar în momentele în care intelighenţia Occidentală, timp de decenii, a privit abominabilele suferinţe ale esticilor sub bolşevism ca pe o binecuvântare, trecând sub o cinică tăcere crimele stalinismului. Autoarea eseului, intitulat O paranteză cât o existenţă, descria ostila atmosferă cu care erau întâmpinaţi refugiaţii români în Franţa de după 1947. Situată la stânga eşichierului politic, intelighenţia franceză abandonase acea gândire întrebătoare ce ar fi trebuit, potrivit lui Edgar Morin, să caracterizeze esenţa ideii de intelectualitate. Demarxizarea elitelor pariziene, ca şi a celor din Italia, avea să se producă cu mari ezitări (şi într-o proporţie nici până astăzi convingătoare) abia prin anii şaptezeci.

Instrumentată în atelierul alchimic al utopiei comuniste, în România, aculturaţia a fost experimentul criminal în care, aglutinate fiind ideologia, teroarea şi memoricidul, s-a încercat distrugerea totală a reperelor sociale, politice şi culturale ale românităţii. Acest contex a determinat, prin ricoşeu, apariţia fenomenului literaturii şi publicisticii exilului românesc, menit să contracareze campaniile de ponegrire a graiului, credinţelor şi culturii, falsificând istoria şi tradiţiile în vederea definitivei lor nimiciri. Legat de toate acestea, principalul mesaj al scrierilor Monicăi Lovinescu se configurează şi ca un îndemn: Să nu uităm! Să nu uităm împreună! De unde şi stringenta lui actualitate. În mereu manipulabilul nostru prezent post-decembrist, el induce un stenic aflux de energie intelectuală ce propune lucida soluţie a unei imperios-necesare terapii a memoriei. Pentru că „numai memoria - ni se spune - este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală (Lovinescu, M., Seismograme, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 60)”.

Dintr-o asemenea înţelegere a lucrurilor, Monica Lovinescu punea în circulaţie memorabila sintagmă a unei Est/Etici a neuitării! În ea se concentrează filosofia gravă a sud-estului european, ca parte mereu nefericită a tuturor istoriilor dintr-un teritoriu veşnic abandonat, trădat, vândut, desconsiderat, unde tot ceea ce s-a petrecut ori nu s-a petrecut poartă amprenta celor ce au trăi aici şi a modului în care ei au putut gândi şi înţelege atât timpurile, cât şi istoria. Destinul lor, mai necruţător ca oriunde, în Est/Etica neuitării însemna strădanie şi luptă acerbă pentru fiecare fărâmă de adevăr, păstrând o privire mereu aţintită asupra suferinţelor dintr-o patrie distrusă material şi spiritual de totalitarism; dar şi iniţiind prin toate mijloacele o neobosită demantelare a falacioaselor proiecţii răspândite în lume de utopia comunistă. 

În pofida avalanşei de declaraţii admirative apărute în presa de după 1990, anticomunismul Monicăi Lovinescu avea să o plaseze, tot de atunci, în rândul persoanelor devenite tacit indezirabile. Lucidele şi clarvăzătoarele ei notaţii din timpul evenimentelor aşa-zis revoluţionare înţelegem de ce: „Comunismul - cităm din Jurnalul esenţial - nicăieri pus în cauză sau chestiune. Să aibă dreptate Doina Cornea şi să se încerce cu adevărat o «recuperare» a revoluţiei?”; „Brucan /.../ Apucături staliniste, bate cu pumnul în masă”; „Iliescu a revenit /.../ partidul comunist nu mai e declarat în afara legii /…/ ideea lui Brucan, care mai are şi tupeul s-o revendice”; „Frontul /…/ suspect. Nu par a voi o schimbare de regim, ci doar de stil (un gorbaciovism care să nu se atingă de temelii)”; „... Chiar fără Armata Roşie, singurii din Est care să nu avem acces la democraţie, mulţumindu-ne cu un comunism moale /.../ şi aparenţe de democraţie”; „Pleşu /.../ minimalizând tactica neocomunistă a Frontului”; „... 80 de scriitori şi artişti semnaseră pentru solidaritatea cu cei din Piaţa Universităţii /.../ Nu şi Dinescu. Marea noastră dezamăgire /.../ I s-a dat şi o vilă”.

Evident, Monica Lovinescu înţelesese că, în majoritatea ei, intelectualiatea (unii o vor numi intelectocănimea) post-decembristă rămăsese, ca şi înainte de ’89, dispusă pentru trădări şi obedienţă. Cea mai clară dovadă a acestui penibil adevăr rămâne faptul, impardonabil, că la Congresul Uniunii Scriitorilor din ’90, desfăşurat sub preşedinţia lui Mircea Dinescu, vocile de la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca n-au beneficiat nici măcar de o invitaţie formală.

Analizele, luciditatea, valoarea şi forţa de adevăr a scrierilor Monicăi Lovinescu coincid evident cu ceea ce Paul Valéry imaginase când­va ca fiind o supremă „serbare a intelectului”. În acelaşi timp, însă, derapajul aberant al vremurilor trăite şi denunţate de ea, vor trimite mai degrabă la imaginea delirantă de mari „prăbuşiri ale intelectului”, amintindu-ne partea întunecată din suprarealismul unui  Andre Bréton.