Muzicalitatea taborică a frescelor lui Dionisie

La sfârşitul lunii decembrie s-a încheiat la Moscova un eveniment cultural-duhovnicesc de excepţie. Este vorba de expoziţia de anvergură internaţională "Lumina frescelor lui Dionisie", găzduită de complexul muzeal al Catedralei "Hristos Mântuitorul". Expoziţia a reunit 320 de fotografii în mărime naturală ale interioarelor şi exterioarelor Mănăstirii Ferapont, semnate de renumitul fotograf Iuri Holdin, decedat în 2007.

Suita de clişee color de bună calitate, dispuse pe coridorul-simeză care îmbrăţişează nivelul superior al impunătoarei catedrale moscovite, creează o senzaţie de calm şi caldă lumină aureolată, specifică frescelor marelui iconar de la cumpăna veacurilor XIV-XV. Dar abia pe măsura parcurgerii expoziţiei, a observării acurateţii şi bogăţiei detaliilor desenului şi a armoniei ansamblurilor compoziţionale, realizezi minunea. Marele Dionisie. Cel pe care-l ştiam din albumele de artă din anii '60-'70 era întotdeauna tern, dominanta ocru-gălbuie şi lipsa contrastului din frescele sale păreau o consecinţă a ofertei sărace a geografiei locale (aşa o şi explicau criticii de artă ai vremii)! Nici tehnicile tipografice nu erau de primă mână. Astfel că superlativele cu care legendarul iconar era apreciat la vremea sa şi calificativul de "înţelept", cu care îl înnobilaseră cronicarii, păreau exagerate. Potrivit albumelor sovietice, frescele sale nu suportau comparaţie cu cele ale iluştrilor săi predecesori, Teofan Grecul şi Cuviosul Andrei Rubliov. E adevărat că şi starea deplorabilă a Mănăstirii Ferapont, abandonată de multe decenii, şi-a spus cuvântul. Abia după schimbările anilor '90 au început restaurările şi frescele lui Dionisie au fost recuperate cu grijă.

Şi tot atunci apare un fotograf care, fără a recurge la vreun artificiu, reuşeşte să surprindă adevărata valoare a frescelor enigmaticului iconar. Un mare artist, dar şi un cultivat şi profund om de biserică. Un artist cu o răbdare, tenacitate şi dăruire infinite. "Deodată a simţit o afinitate specială cu Dionisie", îmi mărturiseşte văduva lui Iuri Holdin, istoricul de artă Ekaterina Danilova. "A simţit că luminozitatea lor specială şi bogăţia detaliilor sunt puse în valoare spre orele de sfârşit ale dimineţii, adică în momentul culminant al Sfintei Liturghii, momentul euharistic. Atunci atmosfera întregii biserici devine parcă de aur". Şi s-a apucat să fotografieze. Fără lumină artificială, montând metodic schelele dintr-o zonă într-alta şi căutând lumina propice pentru punerea în valoare a ansamblului şi a detaliilor greu observabile, ori a celor ce ies în evidenţă doar la o anumită iluminare. Vânând cu răbdare lumina potrivită, într-un nord zgârcit în soare şi capricios. Încadrând adecvat, potrivit ştiinţei erminiilor, compoziţie cu compoziţie, aşa cum nici un album de gen nu o face. Încercând să muleze privirea plată a obiectivului pe suprafeţele neeuclidiene ale arhitecturii medievale, fără a trăda geometria fiecărei compoziţii în parte. Fotografierea a durat 13 ani. Fără nici un sprijin din partea autorităţilor.

Arta scrierii cu lumină

Pe bună dreptate, exegeţii spun că Iuri Holdin deschide o nouă eră în arta fotografiei. "Arta scrierii cu lumină", a "foto-grafiei pnevmatice" este un termen inexistent în exegetica de specialitate, dar Holdin îl impune. Chiar dacă etimologic "fotografia" chiar asta însemna ("scriere cu lumină"), practica a apropiat înţelesul termenului de realismul reportericesc ori, în cealaltă extremă, de iluzionismul clişeului-farsă sau de subiectivismul fotografiei metafizice. Şi e firesc, pentru că înşişi pionierii fotografiei înţelegeau lumina doar ca pe un fenomen fizic, iar nu ca pe unul esenţialmente spiritual. Această concepţie asupra artei foto s-a păstrat până azi. Dar - ne amintesc Iuri Holdin şi exegeţii lui - lumina este, în primul rând, o perpetuă mişcare a spiritului!

Înţelegerea teologică a luminii (ca mişcare, viaţă, Cuvânt) impune de la sine o abordare teologică a artei fotografiei, cu toate exigenţele artistice, tehnice şi spirituale de rigoare, iar Holdin deschide această cale. Ea poate duce şi la lărgirea înţelegerii practice a conceptului de perspectivă inversă şi la extinderea aplicaţiilor lui dincolo de perimetrul iconografiei, singura care deocamdată îl creditează.

Editarea albumului fotografic a fost şi ea un travaliu în sine. Un al doilea travaliu, la fel de nepereche, cum apreciază specialiştii, pe toată piaţa de albume de artă a lumii. Pregătirea pentru tipar a unui album de artă color necesită o acribie la fel de înaltă ca şi imortalizarea exponatelor. Simţi că intri într-o zonă tehnic incontrolabilă, de bun sau de rău augur, în care lucrurile ori se înalţă, ori se năruie de la sine, în care, după un îndelung efort omenesc, artisticul se împleteşte misterios cu duhovnicescul, în care Taina ori acceptă şi propulsează, ori rejectează fără drept de apel efortul omenesc. Ca la ridicarea marilor catedrale. "Nu ştiu cum, dar reproducerile după clişeele originale păstrează întru totul calitatea grafică a originalelor. Aţi mai întâlnit aşa ceva?" - mi se destăinuie Ekaterina Danilova. Intrăm în norul luminos al frescelor lui Dionisie, nor de lumină taborică (şi asta nu e o vorbă goală), care concentrează, peste veacuri, lanţul de împreună-lucrări ale iconarului aproape uitat de acum 600 de ani.