Nae Ionescu după 15 ani

Nae Ionescu stârneşte fiecare generaţie. Unii l-au făcut hoţ, alţii l-au privit ca pe un zeu. Unde este adevărul? Marta Petreu şi Liviu Bordaş sunt exemple opuse ale felului în care un gânditor de primă linie ajunge să fie receptat. Viitorul va decide.

Pe la mijlocul anilor '90, eminenta poetă Marta Petreu a fost convinsă că a dat marea lovitură de presă. În urma investigaţiilor făcute, a ajuns la concluzia că Nae Ionescu, filosoful interbelic, personalitatea care a înrâurit decisiv generaţia anilor '30, profesorul sclipitor şi gazetarul temut este de fapt un hoţ, un pungaş, un ordinar care a furat fără jenă dintr-o autoare britanică. Aşadar, gloria sa s-ar baza pe un furt şi deci un capitol important al culturii noastre nu mai poate, în asemenea condiţii, să prezinte nici o importanţă. Atitudinea Martei Petreu i-a deranjat pe unii, pe alţii i-a încântat. Deja pe acea vreme societatea românească, unită imediat după decembrie 1989, începuse să se împartă în două tabere, cei care iubeau interbelicul şi valorile României tradiţionale şi ceilalţi, europenii, care despărţindu-se de comunism voiau să se despartă şi de ceea ce a fost înainte de cei sumbri 45 de ani. Sincer să fiu, nu am urmărit foarte atent demonstraţiile făcute de Marta, dar mi se părea că la mijloc e şi ceva dubios. Aveam şi am toată stima pentru poeta optzecistă şi profesoara de filosofie, o femeie cultivată, aprigă şi inteligentă. Totuşi, simţeam că ceva nu este în ordine. În "Luceafărul" am scris ceva în apărarea lui Nae Ionescu, nevenindu-mi să cred că a putut fi un plagiator ordinar. Vorbeam acolo de obsesia proprietăţii intelectuale şi arătam că, de la un anumit nivel în sus autorii, cărturarii, scriitorii nu mai sunt atât preocupaţi de "orizontală", cât de "verticală". Adică îi interesează autenticitatea unor trăiri şi exprimări intelectuale, şi nu citarea autorilor care în cărţile lor au abordat o idee sau alta. Nu ştiu dacă Marta Petreu a ştiut de întâmpinarea mea.

Originalitatea primează, autenticitatea o urmează

Iată însă că după 15 ani apare la Humanitas o lucrare absolut senzaţională, "Apaşul metafizic şi paznicii filosofiei", a unui tânăr tobă de carte, Liviu Bordaş, prezentat de Andrei Pleşu şi de Gabriel Liiceanu, care într-un mod elegant aristocratic, bazându-se pe documente, îl reabilitează, dacă se poate spune aşa, pe Nae Ionescu şi demonstrează că acuzaţia de plagiat din trecut nu are nici o relevanţă. Evident, nu o să reiau acum etapele demonstraţiei sale, nici nu am spaţiu pentru aşa ceva, sunt însă fericit că după atâta vreme capăt confirmarea vechii intuiţii. Liviu Bordaş arată că pe un om de factura lui Nae Ionescu nu atât originalitatea îl preocupa, cât autenticitatea. De asemenea, el ştia că nu există idei proprietate personală ale unui autor sau altuia, ci doar idei, teme, problematici pe care fiecare le abordăm şi le imprimăm pecetea tumultului nostru intelectual, ceea ce le conferă acestora autenticitate şi, în cele din urmă, originalitate. Hoţia înseamnă să iei fragmente mot à mot, ceea ce la o adică poate face oricine, şi nicidecum un autor de calibrul lui Nae Ionescu. Dacă a preluat teme, asta e ceva normal şi nu-l incriminează. Din păcate, şi acum, şi în anii â90 era de bon ton să dai de pământ cu filosoful interbelic. Cu alte cuvinte, dacă voiai să faci carieră, să intri în graţia unor organisme, să te bucuri de anumite avantaje, atunci nu trebuia să te arăţi un admirator al interbelicului nostru misticoid, legionaroid, insalubru. Pe Nae Ionescu propaganda comunistă l-a făcut albie de porci. Nici după 1989 nu au lipsit condeie care au vrut să mânjească obrazul scrierilor sale. Iar acum - ce să mai zicem - cartea lui Liviu Bordaş e pusă la zid. Halal intelectuali mai avem!

"Hoţia înseamnă să iei fragmente mot à mot, ceea ce la o adică poate face oricine, şi nicidecum un autor de calibrul lui Nae Ionescu. Dacă a preluat teme, asta e ceva normal şi nu-l incriminează. Din păcate, şi acum, şi în anii â90 era de bon ton să dai de pământ cu filosoful interbelic."