Necuprinsul lui Eminescu

Faptul că astăzi se împlinesc 163 de ani de la naşterea lui Eminescu nu ar trebui să ne creeze obligaţia de-a scrie despre el. Conformismele de acest fel mai mult strică decât fac bine. Reamintirea poetului nu are nici o legătură cu un soi de politică a directivelor. Dimpotrivă. Prin Eminescu fiecare dintre noi îşi poate face un fel de examen de conştiinţă privind în sine şi scrutând abisuri senine.

La ora actuală aniversarea poetului nu poate fi desprinsă de un roman al unei scriitoare contemporane, Florina Ilis, "Vieţi paralele", în care destinul lui Eminescu este analizat în toată complexitatea sa. Viaţa lui Eminescu aproape că nici nu a contat dacă ar fi să punem aceasta în balanţă cu destinul post-mortem. Este o adevărată epopee tot ce s-a putut scrie şi imagina despre poet. A murit de moarte bună, a fost suprimat? Care au fost conspiraţiile care au pus la cale sfârşitul său? Ce origine are nebunia? În paralel cu viaţa scurtă de doar 39 de ani s-au ţesut nenumărate scenarii care fac din poet un destin pe cât de chinuit, pe atât de exemplar. Eminescu a intrat în conştiinţa colectivă a poporului român şi cât vom dăinui, vrând-nevrând, ne vom raporta la el. Nu există român care să nu fi auzit de Eminescu şi acest lucru ne defineşte în cea mai mare măsură. Faptul că a fost deseori minimalizat nu-i ştirbeşte soclul pe care de-a pururi va fi aşezat. Eminescu rămâne o efigie nemuritoare, ceea ce nu eclipsează omenescul lui, dar proiectează dimensiunea sa poetică într-un copleşitor necuprins. Ceea ce este cu adevărat fără moarte la poet este acest simţ al necuprinsului şi al depărtării. De multe ori, citindu-l, am avut senzaţia că este mare nu prin ce a spus, ci prin nespusul său. Sunt tăceri adânci în poezia sa care fac mai mult decât un cortegiu de metafore. Astăzi se cuvine să avem în vedere tocmai inexprimabilul care, precum o trenă nevăzută, duce cuvintele sale spre o logodnă cu duhul imaculat. Comunismul a vrut să-l anexeze şi să facă din poezia lui un instrument al propagandei antiburgheze şi anticapitaliste. Eminescu este însă anti-tot, având în vedere teribila sa forţă de afirmare a lumii de dincolo. Necuprinsul şi transcendentul se îngemănează în ce a scris el fără a crea nici un fel de confuzie sau o stare de vag. Poemele sunt de limpezimea diamantului. Nu putem spune cu mâna pe inimă că Eminescu a fost un credincios ca la carte, dar prin felul în care a slujit poezia a dovedit că într-adevăr crede în nevăzutele temeiuri ale creaţiei. A creat contemplând lumea inexprimabilă şi s-a întors cu atenţie spre cuvânt din care a făcut un vehicul eficient. De aceea relaţia dintre exprimabil şi inexprimabil este fantastic de tensionată şi de fertilă în tot ce a scris. Nu-şi căuta cuvintele, dar nici nu se juca cu ele. Având mult de spus, imprima fiecărui cuvânt o forţă ascensională care transportă versul în ceruri de neatins. Ne-am întrebat de multe ori dacă mai este posibilă ivirea lui Eminescu acum. Un răspuns de bun-simţ este acela că este posibil. Nu credem în porţi închise ale timpului şi în secătuiri generalizate. Resursele noastre creative nu s-au epuizat şi pot erupe oricând. Problema este însă receptarea. Îl recunoaştem sau nu pe Eminescu dacă se află printre noi? Îi vom acorda atenţia cuvenită? În ce măsură mutaţia valorilor estetice a lucrat decisiv pentru a ne altera gustul? Anvergura cosmicităţii şi a necuprinsului în poezia lui Eminescu este de regăsit acum fragmentar în creaţia unui poet sau a altuia. Cu nostalgia acestui întreg trăim însă în continuare şi privim spre viitor.