Nichifor Crainic, dincolo de clişee

După 1989, numele lui Nichifor Crainic era mai pe toate buzele. Recuperarea lui împreună cu un capitol al culturii noastre interzis în comunism avea prioritate. Acum însă e ca şi căzut în uitare. Împotriva unei asemenea uitări avem minima datorie

de-a vorbi.

Vorbim despre Nichifor Crainic altfel decât am făcut-o la începutul anilor '90. Cu alte cuvinte, avem nevoie de un Nichifor Crainic mai presus de clişee, scos din tiparul gândirii voit tradiţionaliste, acel poet, teolog şi publicist care prin ce a făcut a visat o Românie imposibilă fiindcă deja ţara noastră intrase din interbelic într-o modernizare accentuată cu efecte dintre cele mai neprevăzute. Ni-l putem închipui pe Nichifor Crainic plimbându-se acum printre noi? Efortul poate fi răsplătit printr-o imagine a omului care va tuna şi va fulgera într-o ţară pe care nu o mai recunoaşte, o ţară manelizată, terfelită, roasă de vicii. Cel care a scris "Nostalgia Paradisului" ar avea puţine puncte de contact cu o realitate care prin tot ceea ce ne oferă ne dezamăgeşte. Dar el este istorie. Nu poţi să aduci istoria în prezent decât asumându-ţi riscuri. Riscurile survin dintr-o problemă de adecvare. Şi mulţi dintre noi, cei de acum, zvârliţi într-o epocă din viitor, am face aceeaşi figură de siniştri şi penibili neadaptaţi, pe care până la urmă lumea ne poate lapida.

Ruperea de lume

Despre Crainic s-au spus multe lucruri, din păcate, unele în detrimentul său. A fost acuzat de antisemitism. El s-a apărat citând din articolele pe care le-a scris de-a lungul vremii şi arătând că s-a înţeles bine cu intelectualii evrei. I s-a reproşat faptul că în puşcărie nu a avut o conduită exemplară, dar cel care nu a fost închis are drept să-i judece pe închişi? S-a mai spus că a cedat presiunilor şi a colaborat la "Glasul patriei", acea revistă manevrată de propaganda comunistă pentru a-i deruta pe exilaţi, vrând să-i convingă prin anumite semnături că în ţară lucrurile s-au îndreptat etc., etc. Dar spre deosebire de alţii, gen Pamfil Şeicaru, care au şters la timp putina în faţa ofensivei sovietice, Nichifor Crainic a rămas în România. S-a retras undeva la ţară, departe, şi-a lăsat barbă, putea să stea ascuns mult şi bine fără să fie descoperit. Alegerea sa de viaţă până la punct poate fi comparată cu a luptătorilor de munţi, doar că nu a pus mâna pe armă. Până la urmă s-a predat singur, deşi ştia ce soartă îl aşteaptă. În orice caz, era perfect lucid, spre deosebire bunăoară de un Constantin Argetoianu care, revenit în ţară, a crezut că va putea negocia cu comuniştii şi până la urmă a sfârşit la Sighet. Retragerea lui Nichifor Crainic a avut însă şi o semnificaţie simbolică şi acest lucru merită subliniat. Plecând din oraş, din lumea universitară, renunţând la cafenele şi la redacţiile gazetelor, alegând aşadar simplitatea, te poate face să crezi că ruperea de lume nu i-a fost dictată doar de circumstanţele politice ale timpului, ci şi de necesitatea intimă de-a trăi altfel decât până atunci, ascetic, anahoretic, împotriva modernităţii şi a tentaţiilor acesteia. A fugit de comunism, dar putea să fugă şi de capitalism, dezgustat de făţărnicia întâlnită la fiecare pas. Până la un punct aşa am vrut să interpretez retragerea sa. Dar probabil că într-o altă ecuaţie a vremurilor ar fi rămas la oraş. Speculaţiile sunt bune, dar cu măsură.

Un mărturisitor nostalgic

De ce am scris încă de la început că doresc un Nichifor Crainic văzut dincolo de clişee? Deoarece un anumit tip de publicistică - cum ar veni spus crainicii Crainicului - a vrut să facă din el un apostol, ceea ce nu e nimic mai dăunător atât omului, cât şi scriitorului. Evident, o asemenea percepţie pretins gravă, de fapt îngrozitor de facilă, s-ar datora şi pseudonimului, dar aici a fost vorba şi de o anumită revanşă asupra numelui de Ion Dobre, pe care-l avea şi care, prea banal, părea să nu servească gloria visată. Crainic sau nu, autorul nostru, odată cu trecerea timpului, îşi va găsi cu siguranţă locul într-o tipologie firească, ferită de excese. Poezia sa scuturată de zgura lecturilor "programate" va avea acelaşi loc în frumoasa sferă a nostalgiilor care nu se oxidează. Aşa se va întâmpla, deoarece dincolo de caracterul pe alocuri militant al operei sale, mult mai importantă mi se pare chemarea scriitorului spre nostalgie, spre o viziune blândă asupra unei lumi pierdute şi greu de recuperat. Nichifor Crainic va fi mare nu datorită forţei, ci paradoxal, a gingăşiei. Poezia sa, în ciuda inevitabilei decolorări, pulsează deasupra oricărui comandament, şi ceea ce ideologul voia să impună în mod explicit poetul sugera cu mult mai multe şanse de împlinire. Dar pentru o asemenea reuşită este necesară înlăturarea clişeelor.

Când am aniversat 110 ani de la naştere au scris despre el aceia al căror discurs era previzibil. Dar el poate fi integrat deplin în cultura naţională şi europeană doar dacă în favoarea sa se vor pronunţa şi cei care până mai ieri l-au dezavuat. Istoria literaturii şi a filosofiei are nevoie de asemenea reevaluări, nu pentru a face din negru alb, ci pentru a ne arăta că un autor niciodată nu este depus într-un sicriu. Cazul lui Nichifor Crainic se pretează unui asemenea tip de contestaţie. De aceea îl şi consider un memorialist mai bun - vai! - decât teolog, dovadă că, ironia sorţii, valoarea nu se arată acolo unde o dorim, ci în altă parte. Când am citit cu mulţi ani în urmă memoriile sale "Zile albe, zile negre", am trăit o altă satisfacţie decât în faţa paginilor doctrinare. În memorialistică se simte scriitorul, omul viu, mai presus de gânditorul cu ştaif. Nu am făcut această observaţie pentru a-l coborî neapărat de pe soclu, ci tot pentru a-l vedea uman şi natural. Nichifor Crainic nu va fi niciodată la înălţimea lui Stăniloae, dar va avea febra molipsitoare a mărturisitorului. Soclurile se pot fisura sau, mai rău, vin alţii şi le dărâmă, dar acela care are ceva pe suflet şi vorbeşte, aceluia degeaba îi pui botniţă. Nichifor Crainic, prin juxtapunerea contrariilor, reprezintă un paradox. Deşi a părut un om sigur de mesaj, trăia sfâşietoare nostalgii. Din nostalgia şi nu din ideologia sa trăieşte de fapt opera.