Nichifor Crainic, unde sunt cei de odinioară?

Nichifor Crainic a fost un nume care, ca şi cel al lui Radu Gyr, a circulat foarte mult imediat după decembrie 1989. El făcea parte din categoria proscrişilor şi, de la sine înţeles, tot ce interziseseră comuniştii noi trebuia să recuperăm cu asupra de măsură. Pe urmă punctele de vedere s-au mai nuanţat.

Se poate spune că acum Nichifor Crainic a trecut din nou în uitare. În orice caz, nu mai atrage cu aceeaşi fervoare tinerele generaţii care se formează la această oră, vor să se informeze şi să citească. Nichifor Crainic a pierdut teren deoarece lirica sa suferă de un anume propagandism care acum nu mai place. Dar, cum am mai avut prilejul să spun tot în această pagină, avem datoria cu fineţe să detaşăm ce e poezie autentică de propaganda care slujeşte o ideologie sau alta. După cum revista interbelică "Gândirea" al cărei spiritus rector tot el a fost trebuie detaşată de fenomenul gândirist care în epocă a încurajat o anumită orientare de care extremiştii au abuzat. Când îi pronunţ numele mă gândesc la ce a scris el despre nostalgia Paradisului şi mai ales la felul în care a reuşit să transpună liric acest inefabil simţământ. El a fost, este şi va fi un poet adevărat numai în măsura în care s-a referit la ceea ce oamenii au pierdut. Poezia lui exprimă suferinţa faţă de deficitul de fiinţă pe care omenirea în vârsta de fier îl înregistrează. Credinţa creştină vine însă dinspre celălalt versant şi susţine ceea ce altfel s-ar atomiza ireversibil. Nichifor Crainic este un poet şi filosof creştin ortodox deoarece a înţeles că ortodoxia este una din ultimele şanse pe care omul contemporan o mai are pentru a nu ajunge transformat încă din viaţă într-un spectru înrobit sau robotizat. Pentru el închisoarea a fost un loc al pătimirii, dar în egală măsură şi un prilej pentru a decanta perisabilul de veşnic. Suferea îngrozitor de foame, dar se putea hrăni cu pâinea dată de duh care l-a ajutat să supravieţuiască.

Poemul său celebru este acela "Unde sunt cei ce nu mai sunt". Să cităm : "Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic/ oarba care vede-n întuneric/ tainele neprinse de cuvânt/ unde sunt cei ce nu mai sunt? Zis-a bufniţa: când va cădea Marele Întuneric/ vei vedea". Sunt versuri simple şi în acelaşi timp abisale. Sunt versuri care-l ridică pe Crainic din rândul propagandiştilor şi-l înscriu printre poeţii nemuritori. Marele întuneric sau marea noapte este lumea în care el deja trăia. Este epoca teribilei opacităţi din care omenirea captivă nu se poate elibera decât cu ajutorul unor mari văzători. Noaptea aceasta însă nu-i de ieri, de azi. A fost şi când s-a întrupat Domnul şi de aceea vederea pe care El le-o reda celor orbi nu era doar de ordin fizic - cum unii interpretează superficial -, ci avea şi o dimensiune spirituală tocmai pentru a străpunge întunericul dublu împrejmuitor. Dar este şi bezna lăsată peste lume în clipa în care Domnul pe cruce şi-a dat duhul.

Poemul lui Nichifor Crainic, care are în lirica sa valoarea Testamentului arghezian din "Cuvinte potrivite", este profund creştin tocmai fiindcă intuieşte temutul salt pe care avem datoria să-l facem spre a ieşi din conformism şi nepăsare. Poezia închisorilor slujită de el cu demnitate şi fervoare se caracterizează chiar printr-un asemenea salt. Este sufletul biciuit al poetului care din întuneric vine la întâlnirea cu Domnul de dincolo de întuneric.

Prezentăm un fragment al unui articol al lui, publicat în octombrie 1934, în revista "Gândirea", care spulberă orice îndoială.

Mărturisire de credinţă

"... Nostalgia paradisiacă în care noi vedem principiul oricărei opere nobile - nu numai de artă, dar şi de politică, de cultură şi de toate zilele - implică posibilitatea unor acorduri de supremă armonie. Rai însemnează acordul perfect între om şi Dumnezeu, între popor şi Dumnezeu. Sfărâmarea acestui acord e haosul dramatic, infernal, pe care îl trăim azi. Conştiinţei creştine îi e greu să se acomodeze unor condiţii contradictorii cu adevărul revelat. Şi chiar dacă omul de conştiinţă creştină nu e perfect, sau mai ales, dacă e însuşi imperfect, cu atât mai mult simţul lui critic capătă o mai usturătoare ascuţime în lupta de sfâşiere a minciunii organizate, ce stă, potrivnică, în calea marelui şi supremului acord. Noi mărturisim adevărul din Dumnezeu şi din inima neamului nostru. Această mărturisire determină lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva puterilor haotice, care stau, vrăjmaşe, între cerul şi pământul nostru, între noi şi arhetipul de frumuseţe şi de perfecţiune către care ne împinge tot adâncul fiinţei noastre. Sentimentul nostru e cu atât mai amar şi dinamic cu cât distanţa până acolo e mai mare şi împotrivirile mai acerbe. O, dacă n-ar fi această lumină de departe, această fulgerare de Paradis ce arde în adâncul memoriei noastre ca o imagine ce vrea să fie realizată neapărat, atunci ce oaie blândă şi impactă ar fi omul printre scaieţii acestei lumi! Nobleţea lui însă stă în refuzul haosului şi în aspiraţia năvalnică spre lumina de departe. Şi nimeni dintre cei cari au căzut în acest asalt al Paradisului n-a rămas ţărână uitată în cimitirul oilor. Adevărul acesta, fiindcă e singurul vital, singurul necesar şi singurul adevărat, şi fiindcă triumful lui cere prăbuşirea minciunii în neant, provoacă inevitabil suferinţă. Strigătul lui mântuitor în istorie a fost totdeauna însoţit de geamătul subteran al durerii. Dacă proclamarea lui a revărsat în văzduh zorile bucuriei, triumful lui n-a fost de fapt decât după ce a trecut prin marile amurguri de sânge al martiragiilor... Ce soartă ciudată am avut şi noi!" ("Gândirea", octombrie 1934)