O perspectivă asupra religiozităţii oamenilor din Serbia de Răsărit

Dintre toți românii din afara granițelor țării, cei din Valea Timocului reprezintă o comunitate aparte, având o structură și caracteristici proprii, dar și o istorie diferită de a celorlalte comunități românești care au ajuns, în diferite împrejurări, în componența statelor vecine. Date fiind aceste aspecte, apariția unui studiu despre istoria și spiritualitatea lor este un bun prilej pentru a-i cunoaște și înțelege, pentru a vedea de unde își iau puterea de a rezista și a-și păstra identitatea după atâta timp de înstrăinare, ce le susține încăpățânarea cu care nu vor să renunțe la specificul lor, la limba și cultura lor ancestrală, puternic ancorată în ființa neamului căruia aparțin.

Pentru aceasta vă supunem atenției articolul „Biserică, religiozitate populară și oameni ai locului. O perspectivă din Serbia de Răsărit”, care reprezintă rezultatul activității din cadrul Institutului de Studii Balcanice al Academiei Sârbe de Științe și Arte, finanțat de către Ministerul Educației, Științei și Dezvoltării tehnologice din Republica Serbia și publicat în Anuarul Arhivei de folclor nr. XXV-XXVI, al Institutului Arhiva de folclor a Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, 2022.

Autoarea acestui articol, Annemarie Sorescu-Marinković, face pentru început o scurtă prezentare a comunităților vorbitorilor de limbă română din estul Serbiei, de la sud de Dunăre, cunoscuți sub numele de vlahi sau timoceni, după numele râului care traversează regiunea în care locuiesc: Timoc. Ceea ce remarcăm în mod deosebit sunt observa­țiile făcute de diverși cărturari români și străini care au intrat în contact direct cu ei în secolul al 19-lea și care remarcă lipsa totală de atenție din partea autorităților pentru conservarea identității acestei comunități în care elementele esen­țiale care să contribuie la aceasta lipseau cu desăvârșire: „Aici nu există școală în limba maternă, în biserică nu se slujește românește, nu circulă cărți românești și adminis­trația este opacă la limba română… Adevăratul «brâu de rezistență» care menține vie identitatea timocenilor îl reprezintă sistemul de credințe și obiceiuri tradiționale. În lipsa bisericii și a școlii în limba română, care să coaguleze și să susțină reelaborarea identității acestei comunități, «marile ceremonii comunitare, obiceiurile vieții familiale - mai cu seamă cultul extrem de sofisticat al morților, ca formă a unui atașament absolut față de înaintași - și sistemul spectaculos al transmiterii orale a repertoriului tradițional sunt adevărate instituții tradiționale care reglează viața comunitară»” (pp. 313-314).

Anexați de către Imperiul Austro-Ungar în perioada 1718-1739, românii din Valea Timocului nu aveau biserici în care să se slujească în limba română, preoții fiind sârbi, iar limba cultului era sârba, cu foarte mici și sporadice excepții. În aceste condiții, relațiile dintre comunitate și preot erau nefuncționale, iar viața religioasă era lipsită de substanță, fiind redusă la tradiții și obiceiuri, preoții sârbi plângându-se chiar că „de pe urma românilor nu au nici un folos, «în afară de căsătorii și de alte date importante»” (p. 316). Cu toate acestea, vlahii nu erau recu­noscuți ca fiind oameni imorali, care să creeze probleme.

Ultimele informații legate de prezența unui preot român în acest spațiu și care să slujească în limba română se leagă de numele părintelui Jeftimije Stojanović-Popović (Ieftimie Stoianovici-Popovici), care a slujit în Kobišnica (Cobișnița), un sat românesc din apropiere de Negotin, până în 1873, anul morții lui, care poate fi considerat „data la care a încetat cu desăvârșire serviciul religios în limba română în Timoc” (p. 317).

Din acest moment, comunicarea vlahilor cu autoritățile și cu Biserica se făcea exclusiv în limba sârbă: „Serviciul divin se face în limba veche slavă, iar predica în sârbește și în cele mai multe comune valahe nici nu se ține predică, fiindcă enoriașii nu o înțeleg” (Szabó József, p. 317).

Autoarea articolului subliniază în mod deosebit atașamentul față de ritualurile și obiceiurile străvechi, indiferent de epoca la care ne raportăm. Bogdan Neagota explică aceasta prin faptul că „religiozitatea populară în această regiune «nu a suferit acea presiune hermeneutică creștin-canonică, specifică altor zone din Europa, și nici o polemică sistematică și coerentă a Bisericii cu fenomenele religioase precreștine». Toleranța Bisericii Răsăritene în raport cu aceste fenomene reziduale a permis, atât în Serbia, cât și în România, amalgamarea și aglutinarea formelor religioase populare, ceea ce a dus la ștergerea granițelor ferme între religiozitatea populară și cea teologală sau instituțională” (p. 318).

În continuare, autoarea face o trecere în revistă a schimbărilor apărute în viața românilor timoceni odată cu schimbările de pe scena politică a Serbiei de la sfârșitul anilor ‘80-’90 ai secolului trecut, subliniind apropierea acestora de Biserică, mai ales datorită faptului că aceștia vorbeau și limba sârbă, nu doar româna.

Cea mai importantă dintre schimbări este reintroducerea serviciului religios în limba română prin înființarea Protopopiatului Daciei Ripensis, primul preot hirotonit fiind Bojan Alexandrovič (Boian Alexandrovici), în anul 2004. Acesta a ridicat pe terenul propriu din Malainica (Malainița) prima biserică românească din Serbia Răsăriteană. Întrucât informațiile despre reintroducerea limbii române în viața bisericească a românilor timoceni sunt cunoscute, nu insistăm asupra lor, ci facem doar precizarea că la Malainica s-a format un complex monahal ortodox, a cărui ocrotitoare este Mama Măndălina, „asceta care nu a depus niciodată voturile monahale, dar și-a trăit întreaga viață în cucernicie, păscând oile chiar pe terenul pe care se întinde acum mănăstirea” (p. 321).

Aceasta a fost o femeie simplă, cu origini în Ardeal, dar care avea, totuși, 4 clase, ceea ce o făcea un om învățat pentru anii de început ai secolului al 20-lea. Rămasă văduvă de la vârsta de 19 ani din pricina Primului Război Mondial care i-a răpit soțul, a dus o viață în pietate și simplitate, extrem de apropiată de Biserică, fiind nelipsită de la sfintele slujbe, unde cânta alături de preoți. Cei care au cunoscut-o spun că, pentru viața deosebită pe care o trăia, avea chiar permisiunea de a intra în Sfântul Altar.

Toți cei care au cunoscut-o (ea trecând la cele veșnice în anul 1962, la vârsta de 67 de ani) și-o amintesc ca pe o femeie de statură medie, slăbuță, puțin cocoșată, bălană, bună la suflet, care ținea toate posturile, respecta cu sfințenie zilele de sărbătoare, nu se certa cu nimeni, nelipsită din biserică, unde cânta cu un glas subțirel și blând. De asemenea, ea a rămas întipărită în memoria contemporanilor prin „marea ei bunătate, puterea de a ierta, cunoașterea rânduielilor bisericești și cele două cuvinte pe care le rostea în momente dificile: Vidi Bog (Vede Dumnezeu)” (p. 321).

Studiul se încheie cu redarea a 14 mărturii ale celor care au cunoscut-o în copilărie sau tinerețe, culese de către părintele Bojan Alexandrović, care vorbesc atât despre persoana Mamei Măndălina, cât și despre situația Bisericii în prima jumătate a secolului al 20-lea, despre comunitatea românilor timoceni, dar și despre gradul de implicare a acestora în viața Bisericii: „Pe măsură ce citim textele transcrise, devine clară exis­tența sentimentului religios în sens canonic la românii din Timoc, într-o perioadă în care s-a considerat că aceștia au practicat exclusiv ritualurile străvechi, păgâne, pentru a-și păstra identitatea și limba” (p. 332).

Așadar, articolul este rodul unei cercetări deosebit de utile pentru cunoașterea istoriei vlahilor din Valea Timocului, cu toate teoriile care au gravitat în jurul ei, mai mult sau mai puțin obiective, și un preambul pentru înțelegerea necesității sus­ținerii lor ca parte integrantă a diasporei românești, o diasporă cu nevoi speciale, datorită istoriei speciale pe care o păstrează în ADN-ul ei cultural și identitar.