O viziune asupra viitorului

De Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena se vor împlini 20 de ani de la plecarea lui Ioan Petru Culianu. A fost una din morţile cele mai stupide şi, în acelaşi timp, mai misterioase pe care le-am cunoscut. Mare savant şi scriitor extrem de original, şirul zilelor i-a fost curmat ca printr-o decizie venită dintr-un univers paralel.

Nu spun aceasta mânat de un teribilism facil. Sfârşitul lui încă neelucidat poate intra în categoria dispariţiilor cu substrat ocult. Ideea mi-a fost cumva întărită de tot ce am citit în ultima carte a lui Horia Patapievici, "Ultimul Culianu", apărută anul trecut. Acolo, eseistul atrage atenţia asupra relaţiei dintre cenzură şi cezură. În momentul în care un autor de geniu irumpe cu o forţă care poate pune în pericol însăşi stabilitatea universului, intervine cenzura transcendentă - sintagmă blagiană - care îl opreşte pe temerar. Dacă oprirea acestuia ajunge sinonimă cu suprimarea lui fizică, atunci, evident, vorbim de o tragedie. De altminteri, de la greci ştim că zeii îi iubeau, dar totodată îi şi pedepseau pe cei care cutezau să cunoască mai mult decât le era îngăduit. S-a numărat Culianu printre aceşti nefericiţi aleşi? Se pare că da.

"Tozgrec"

Nu întâmplător, la jumătate de an după cartea lui H-R Patapievici, graţie doamnei Teresa Culianu Petrescu, sora savantului, Polirom ne oferă un roman inedit, dar şi neterminat, al lui Ioan Petru, intitulat bizar "Tozgrec". A fost scris la începutul anilor â80 şi în română, şi în franceză. Titlul intrigă şi - trebuie să recunoaştem - sună cam borgesian. Nu e Tozgrec la urma-urmei un fel de Aleph? Nu ştiu în ce măsură Ioan Petru a fost sedus de Borges, dar ceva din combinatorismul livresc al argentinianului se poate regăsi şi în paginile savantului român. Tozgrec e o fiinţă, dar şi o entitate, ceva încorporat potrivit parametrilor acestui univers, dar şi abstract, călător prin alte lumi, străbătând indefinitatea stărilor multiple ale Fiinţei. Autorul spune despre el că ar fi Evreul Rătăcitor, care se arată lumii noastre la intervale mari de timp. Dar aş zice că i s-ar potrivi mai degrabă calitatea lui Hidr, personaj teofanic, cu luciri smaraldine ale feţei, de aici şi denumirea de Faţa verde, purtător al unui mesaj spiritual pentru cei pregătiţi să-l înţeleagă. Scriitorul austriac Gustav Meyrink a scris un roman intitulat chiar aşa, "Faţa verde" ("Das grune Gesicht"). În romanul lui Culianu, Tozgrec îl vizitează pe un evreu anticar Hayym, alt personaj ciudat despre care aflăm că citea dintr-un op al alchimistului Robert Fludd, dar dimineaţa constata că pagina citită cu o seară în urmă dispărea. Acesta poate fi un fir al romanului. Dar autorul nu ţine neapărat să-şi structureze epic lucrarea. Partea consistentă o reprezintă ideatica, explozia minunată de idei care ne fascinează mai ales în secţiunea intitulată "Evanghelia după Tozgrec". Aici aflăm despre Epoca Marii Ignoranţe, despre care va mai vorbi în carte. Viziunea lui Culianu este sumbră şi pentru cei care îmbrăţişează un asemenea punct de vedere, opus progresismului stupid, romanul acesta e tot ce poate fi mai desfătător. Savantul, de altminteri, ştie să exploateze formidabil erudiţia de care dispune.

Deşi nefinisat, "Tozgrec" are nervul autentic al romanului poliţist. Ioan Petru Culianu, lăsat să trăiască, ar fi creat un roman total, care ar fi înglobat şi asimilat toate studiile sale de istoria religiilor. Acesta ar fi putut fi chiar "Tozgrec".

" Ioan Petru Culianu, lăsat să trăiască, ar fi creat un roman total, care ar fi înglobat şi asimilat toate studiile sale de istoria religiilor."