„Optzeciştii“ literaturii române, o dilemă

Generaţia '80 a reprezentat un reper într-o perioadă în care propaganda de partid şi clişeele dictate de cărţile despre "obsedantul deceniu" făceau legea în literele noastre. "Optzeciştii" erau în majoritate tineri, proaspăt absolvenţi de filologie, beneficiaseră de deschiderea universitară din anii '70 şi voiau să reformeze literatura noastră într-un mod original, nonconformist, ludic. Succesul lor este însă învăluit de un semn de întrebare, ca dovadă că după 1989, într-un alt climat ideologic sau al lipsei de ideologie, multe din voci au tăcut.

Este meritul profesorului Crohmălniceanu care în 1983 lansa antologia "Desant" şi-i publica pe principalii prozatori ce aveau să formeze curentul optzecist. Nu-i vorbă că nume ca Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun şi Constantin Stan debutaseră deja şi aduceau o atitudine nouă în literatura acelor ani. Nu mai aveam aşa-zise teme grele, ci pura bucurie a scrisului după modelul "târgoviştenilor" Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Pe de altă parte, în poezie se impunea lunedismul susţinut de Nicolae Manolescu. În lupta lui acerbă cu gaşca de la "Săptămâna" a lui Eugen Barbu, criticul vedea în versurile îndrăzneţe ale tinerilor un foarte bun aliat. Revista "România literară", condusă de George Ivaşcu, începuse să se detaşeze net de "Luceafărul" lui Ungheanu-Fruntelată, şi astfel direcţiile în literatura noastră erau trasate ferm şi fără echivoc.

Scriu aceste rânduri deoarece generaţia '80 rămâne totuşi o dilemă, iar profilul ei merită regândit. Din nefericire, moartea nu i-a cruţat pe unii dintre reprezentanţii ei de vază. Cele trei nume amintite mai sus, Nedelciu, Crăciun, Stan, nu mai sunt printre noi. Nu ar fi avut acum mai mult de 61-62 de ani. În poezie, de asemenea, sfârşitul a lovit prematur, cei seceraţi fiind în primul rând Ion Stratan şi mai ales Mariana Marin. Dintre critici, o jertfă a fost Radu G. Ţeposu, poate cel mai talentat reprezentant al generaţiei sale şi cu mintea cea mai bine organizată. Ţepi, aşa cum era cunoscut de cei mai mulţi, avea alură de mentor şi îndrumător şi, graţie înrâuririi sale, mulţi tineri şi-ar fi găsit mai repede şi mai convingător timbrul artistic. Cu alte cuvinte, "optzeciştii" şi-au dat, cum se spune, obolul de sânge, ceea ce înseamnă că nu au fost doar nişte condeieri minori. Optzecismul a împrospătat literele noastre şi, în acelaşi timp, a fost o pavăză eficientă în calea îndoctrinării. Cine trecea prin cenaclurile generaţiei nu mai putea fi spălat pe creier. Dar de ce după 1989 optzeciştii au tăcut în cea mai mare măsură? De ce autorii care s-au afirmat ulterior şi care în anii '80 nu reuşiseră să publice au ţinut morţiş să se delimiteze de generaţia căreia biologic îi aparţineau?

Aşa cum uneori viciul şi virtutea cresc în aceeaşi cupă, aşa şi meritele optzecismului sunt însoţite de limitele sale. O societate liberă le oferea un câmp mai vast de expresie, dar în egală măsură făcea caduce strategiile lor textualiste. Optzecismul a avut o croială frumoasă a straielor, dar substanţa pe care acestea o acopereau, poate şi strangulată la vremea respectivă de cenzură, nu s-a mai putut dezvolta aşa cum ar fi trebuit în noua ambianţă. Scriitorii generaţiei â80 s-au trezit în faţa unei provocări care i-a depăşit. Ei au alcătuit o platformă literară anticeauşistă, din care însă nu au putut răsări mari individualităţi. Cei mai valoroşi au dispărut, Cărtărescu a urmat alt drum, Marta Petreu a îmbrăţişat eseul, alţii însă trăiesc înrobitor sub nostalgia vremurilor de altădată. Chiar dacă acum nu te mai ştie nimeni - şi ce poate durea mai rău decât anonimatul? -, este o anomalie să te raportezi duios la un trecut pe care, totuşi, la vremea aceea l-ai contestat. (Dan Stanca)