Oraşe crepusculare

Crepusculul este un laitmotiv al acelor autori care au sensibilitate pentru ceea ce numim sfârşit, fie acesta al unei pături sociale, al unui regim, al unei civilizaţii sau chiar al unei lumi. Din punct de vedere estetic, crepusculul este extrem de fertil deoarece de cele mai multe ori inspiră mult mai mult decât poate face aurora.

A trăi într-un oraş crepuscular nu este la îndemâna oricui. Comunismul, ca şi fascismul de altminteri, a vrut să şteargă din mintea şi din inima oamenilor orice racord la ideea de apus, amurg, sfârşit. Nimic mai subversiv în opinia cenzorilor plătiţi de asemenea regimuri decât referirea pe care un artist sau un gânditor o face la crepuscul! Lumea nouă nu se poate edifica decât pe ruinele celei vechi, cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă este mai detestată. Cei ca noi, care am trăit în dictatură, tocmai fiindcă simţeam dinspre ce versant vine îndoctrinarea, ne simţeam atraşi de tot ce ne aducea un parfum al declinului. De aceea, în anii â80, un succes de piaţă formidabil l-a avut "Cvartetul Alexandria", romanul scriitorului britanic Lawrence Durrell, tradus de Catinca Ralea şi Antoaneta Ralian. Aveam pe atunci prilejul să evadăm dintr-o realitate oprimantă şi găseam resurse de supravieţuire într-un univers al ficţiunii care ne fascina tocmai prin faptul că nu avea nici un punct comun cu ceea ce trăiam zi de zi.

Nu o să mă pun acum să scriu despre un roman voluminos, care la vremea lui a fost socotit unul dintre cele mai valoroase ale secolului XX. Vreau însă să evidenţiez ideea de vrajă crepusculară care pentru spaţiul alexandrin a fost determinantă. Alexandrinismul reprezintă o tendinţă în istoria culturii şi civilizaţiei, care se caracterizează prin sincretism am spune eufemistic, de fapt este vorba de un talmeş-balmeş care încântă şi răsfaţă, dar pe de altă parte creează mari derute şi confuzii. În primele secole ale erei creştine alexandrinismul seducea şi corupea multe spirite, tentate însă mai degrabă de ceea ce putem numi evaziune decât adevărata eliberare spirituală. Nu este mai puţin adevărat că prin mixajul formidabil de idei tendinţa respectivă a favorizat un stil de gândire hermeneutic, prin care cei avizaţi aveau prilejul să tatoneze arcanele universului. Mircea Eliade, nu o dată, a spus că epoca modernă, atât cât a cunoscut-o el, se caracterizează la rândul ei printr-un soi de alexandrinism, în sensul în care filosofii contemporani străbat labirinturi ale mentalului speculativ, sperând că vor găsi la capăt Magnum Opus. Descoperirea însă nu poate fi decât de ordin spiritual şi, doar dacă ai puterea să dai la o parte brocarturi crepusculare, te vei afla în faţa adevăratei credinţe. Biruinţa peste veacuri a lui Hristos trebuie pusă în legătură şi cu acest gest suprem de depăşire a acelei vegetaţii luxuriante pe care a reprezentat-o la începuturi lumea alexandrină. "Cvartetul Alexandria" al lui Durrell ne-a sedus tocmai prin capacitatea sa de-a se opune ideologicului opresiv. Dar în faţa cuvântului lui Dumnezeu îşi arată limitele.

Craii noştri

În literatura română, un mare roman care de asemenea vorbeşte despre crepuscul este "Craii de Curtea Veche" al lui Mateiu Caragiale. Este cartea care are în vedere lumea anterioară primului război. Craii sunt şi ei nişte sacerdoţi bizari, care prin deambulările lor nocturne deplâng lumea dragă lor şi aflată pe pragul extincţiei. Bucureştiul de la începutul secolului XX era un asemenea loc muribund, dar fascinant prin simbioza otravă-elixir pe care o secreta. Nimeni nu se întreabă ce va fi pe urmă, dar toţi presimt o mare răsturnare. Şi după primul război, şi după cel de-al doilea, România a fost supusă unor teribile transformări, care au adus în prim-plan personaje de proastă calitate, aceasta în detrimentul crailor şi al boierilor de altădată. De aceea, Pirgu este sinistrul beneficiar al "rotaţiei", şi el calcă peste corpurile neînsufleţite ale celor pe care până atunci îi vampirizase. Şi Durrell are în atenţie asemenea personaje care, pe măsură ce lumea veche îşi dă duhul, ei capătă energie şi se impun în noile circumstanţe. Alexandria descrisă de el este premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, unde-şi caută refugiu tot felul de cărturari, diplomaţi şi aventurieri pentru a scăpa de molima ideologiei totalitare din Europa. De aici izvorăşte pasiunea unui eros necenzurat, dar deloc vulgar. Lumea alexandrină este şi o lume senzual-senzorială, care cultivă desfătarea, dar totul respirând o melancolie de cea mai bună calitate.

În încheiere, ne punem întrebarea: ce mai este crepuscular autentic în lumea de acum? Crepusculul contemporan globalizat este contaminat de o multitudine de toxine care emană tocmai dintr-un vid sufletesc şi spiritual. De aceea nu mai e vorba de crepuscul, ci de o agonie travestită sub limbaje culturale preţioase şi arogante. Lumea cu care ne confruntăm zilnic ne lasă pustiu în suflet şi poate singurul remediu este cel atemporal, cuvântul Domnului care nu cunoaşte îngrădiri şi condiţionări. Astfel, cărţi ca acestea evocate pot combate kitsch-ul şi ne pregătesc pentru a primi lumina aurorei.