Paradisul pustiit

Romanul "Under the Volcano" al britanicului Malcolm Lowry are două ediţii în româneşte. Prima, pe la sfârşitul anilor '70, "La poalele vulcanului", în versiunea lui Ion Caraion, a doua, la începutul anilor 2000, "Sub vulcan", realizată de prozatorul Florin Şlapac. Este un roman citat constant printre cele mai bune ale secolului trecut, datorită multiplelor sale calităţi, dintre care aceea de-a fi profetic nu este deloc cea din urmă.

Nu aş fi scris despre carte, una din cele mai dragi sufletului meu, dacă nu aş fi descoperit în cuprinsul ei o temă majoră ale cărei consecinţe le resimţim toţi. Este vorba de pustiirea Paradisului. Romanul acesta a apărut imediat după război, dar are bătaie foarte lungă. Există acolo un fragment în spaniolă care vizează întreaga lume şi, mutatis mutandis, atinge şi Bucureştiul contemporan. Haideţi să-l citim: "Le gusta este jardin? Que es suyo? Evite que sus hijos lo destruyan!"

Fără a cunoaşte limba lui Cervantes înţelegem ce vrea să spună autorul. "Vă place această grădină? Este a voastră? Evitaţi că fiii voştri s-o distrugă!" Un avertisment de care nimeni nu a vrut să ţină cont, noi, cu atât mai puţin. Evident, cartea nu are nici o legătură cu semnalele de alarmă trase de ecologişti. Autorul are în fibra sa intelectuală ceva damnat, iar aceasta îl face irezistibil. Plonjează, cum şi spune citind un fragment din Faust-ul elisabetanului Marlowe, spre interiorul pământului, deschizând astfel o perspectivă a infernului. Cu alte cuvinte, odată pustiirea petrecută, martorilor neputincioşi în faţa distrugerii nu le mai rămâne decât un asemenea plonjon sinucigaş, ca un sacrificiu pe dos, oficiat pe altarul lumii întunecate.

Prăbuşirea

Geoffrey Firmin, consulul britanic, exilat în Mexic unde simte ostilitatea la fiecare pas, trăieşte departe de ţară dezolarea universală. Grădina pe care o vede ruinată simbolizează şi eşecul relaţiei lui cu Yvonne, despre care ne amintim că în ecranizarea din 1984 a lui John Huston era interpretată de Jacqueline Bisset. Dar romanul lui Lowry are un plan secret în care identificăm toată drama căderii adamice. Consulul permanent alcoolizat n-ar apărea într-o asemenea ipostază dacă excesele sale bahice nu ar fi eforturi disperate de-a recupera licoarea primordială de nemurire, "breuvage dâimmortalite", de care vorbesc mai toate tradiţiile. El este un Adam căzut care nu mai găseşte răscumpărarea în Hristos şi deci nu mai poate participa la ospăţul euharistic al Cinei de Taină. După cum Yvonne, precum o Eva înşelată de şarpe, nu găseşte forţa Mariei pentru a-i strivi năpârcii capul. Grădina pe care fiii primilor oameni au distrus-o acoperă întreaga lume globalizată şi poate fi recunoscută până şi în petecele uscate de vegetaţie care abia se mai furişează prin Bucureştiul actual al maidanului pavat.

Dar mai este aici vorba de un plan care trimite spre semnificaţia unei alte prăbuşiri. Paradisul este, fireşte, un arhetip atemporal a cărui pustiire poate fi citită indiferent de condiţiile social-politice ale unei epoci sau ale alteia. Dar căderea nu este una singură. Există cicluri istorice care se închid, iar închiderea, totuna cu declinul şi sfârşitul respectivei epoci, nu face decât să repete şi să amplifice ceea ce ştim din "illo tempore". Mexicul în viziunea lui Lowry este o asemenea treaptă a căderii şi de aceea nu poate fi privit doar ca un teritoriu exotic pitoresc. Evident, multe secvenţe din carte sunt perfect autobiografice, iar excesul consumului de whisky şi tequila îl caracterizează pe personaj fiindcă au făcut parte din viaţa intimă a scriitorului. Numai că încă de la începutul cărţii, atunci când Monsieur Laruelle, în calitate de raisonneur, se plimbă după desfăşurarea unui meci de tenis printr-un peisaj crepuscular, dominat de vulcanul-emblemă al forţelor infernale, observaţiile sale făcute cu ocazia plimbării îl au în vedere pe unul dintre personajele cele mai nefericite ale istoriei, Maximilian al Mexicului, frate al împăratului Franz Joseph, spiţă tragică habsburgică, şi soţ al nebunei Charlotta. Destinul său sumbru a confirmat prăbuşirea întregii familii. Se poate spune că prin instalarea pe tronul aztec în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Maximilian a reprezentat ultima extensie a unui imperiu care în timpurile aurorale ale lui Carol Quintul visa dominaţia asupra unui teritoriu uriaş, unde soarele nu apunea niciodată. Urmaşii lui Montezuma, conduşi de Juarez, l-au sacrificat şi în orice caz dinspre nord mai venea şi presiunea yankeilor, care, ca nişte cainiţi, nu ar fi suferit în vecinătatea lor prezenţa unui blazon de un asemenea prestigiu. Romanul lui Lowry, printr-un inspirat ricoşeu, ne orientează astfel gândirea spre cumplitul declin al Europei imperiale la sfârşitul Primului Război Mondial. Moartea lui Maximilian în Mexic a anticipat năruirile de mai târziu din Europa. Avem de-a face cu un fel de mise en abime. Sacrificiul Consulului reia destinul nefericitului împărat. Neadaptarea celor doi în epoci istorice diferite se suprapun una peste cealaltă. Este vorba de un model decadent al celor care poartă în sânge şi în maniere reflexele unei lumi condamnate. Pustiirea Paradisului din acest punct de vedere este şi a Europei vechi, imperiale, pe care au măsluit-o consecinţele Marelui Război. Atunci a pierit pentru totdeauna coroana habsburgilor, iar locul ei a fost luat de statele naţionale, ulterior nivelate de buldozerul internaţionalist. Dar când apărea romanul, în 1947, autorul constata că şi Imperiul Britanic se dezintegra. Consulul exprimă astfel o dublă suferinţă, petrecute una faţă de cealaltă la un interval de câteva decenii. Drama pusă în scenă este aşadar aceea a pustiirii Paradisului, dar şi a distrugerii ideii de Centru. O lume descentrată sau excentrică nu mai are viaţă lungă sau, în orice caz, nu mai are o viaţă normală. Şi oare lumea în care trăim acum, în ciuda diversităţii şi a dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare, nu exprimă tocmai un asemenea adevăr? Nu mai avem centru, iar acesta este tocmai inima. Cu alte cuvinte, nu mai avem inimă şi ne susţinem doar prin carcasă. Grădina ruinată este şi simbolul unei cine din care toţi se înfruptă, fără să ştie că Mântuitorul lipseşte. Mai sunt însă unii, puţini, care ştiind aceasta îl aşteaptă pentru a reînverzi lumea şi a face să circule prin ea din nou sânge şi duh.