Paul Goma la 77 de ani

Luna aceasta Paul Goma a împlinit o vârstă frumoasă. Nu-mi aduc aminte ca media noastră să fi consemnat într-un fel acest fapt. De mai multă vreme de altminteri scriitorul şi disidentul fără pată este împins spre uitare şi marginalizare. Lumea liberă pentru care a luptat până aproape să-şi piardă viaţa i-a întors spatele. Ingratitudinea este de altfel cuvântul de ordine al acestei lumi.

În repetate rânduri m-am întrebat ce mai înseamnă Paul Goma acum. Dacă ai chestiona un grup de tineri pentru a afla ce ştiu ei despre personalitatea scriitorului, răspunsurile care ar veni ar fi cu siguranţă deprimante. Unii poate nu ar şti nici cine este. Ar ridica din umeri iar ignoranţa lor ar îngropa de fapt un întreg trecut de revoltă, lacrimi şi scrâşniri. Adevărul este că fără Paul Goma România, cea de acum, ar fi de neconceput. Fie sau nu furată Revoluţia din decembrie 1989, nimic din ce s-a întâmplat nu ar fi fost posibil fără mănunchiul acelor disidenţi care au vrut să înoate împotriva curentului şi nu s-au lăsat dominaţi de apatie. Paul Goma este primul dintre aceştia. I l-aş alătura însă pe Vasile Paraschiv, de câţiva ani plecat dintre noi, dar care în 1977 a fost unul din întemeietorii SLOMR-ului, sindicatele noastre libere, în care intrau şi muncitori şi intelectuali, mişcare civică echivalentă KOR-ului polonez sau Chartei pragheze. În 1977, după proteste şi greva foamei, Paul Goma a părăsit ţara. La edituri prestigioase din Occident i-a apărut romanul "Ostinato", poate cartea sa cea mai importantă. "Europa liberă" i-a consacrat numeroase emisiuni. Despre el se vorbea ca despre un Soljeniţîn român şi cei mai optimişti sperau ca efectul declaraţiilor sale asupra opiniei publice din străinătate să fie acelaşi cu al prestaţiilor laureatului Premiului Nobel pentru Literatură. Cu toate acestea, printr-o fatalitate ca întotdeauna nedreaptă, Paul Goma a fost marginalizat. Nu i s-a mai acordat atenţia pe care o merita. Cărţile sale au început să fie discutate strict estetic şi mereu i se găsea nod în papură pentru ca lumea să creadă că el nu ar fi un scriitor important, ci un autor mediocru care exploatează tema politică. Nimic mai injust. În pofida stilului dezordonat, expresivitatea scriiturii sale este ieşită din comun şi atrage mult mai mulţi cititori decât cine ştie ce autor manierat şi polisat. Dar invidia este cucoană mare la români. După cum Vintilă Horia sau mai târziu Petru Dumitriu au fost "torpilaţi" cât s-a putut pentru a nu se bucura până la capăt de graţiile Occidentului, aceeaşi soartă l-a pândit şi pe Paul Goma. Curajul său a fost minimalizat, anii de anchete, bătăi şi detenţie, consideraţi floare la ureche. Era de la sine înţeles ca scârba sa să crească exponenţial. Dacă şi el a greşit acuzând pe nedrept oameni care i-au fost loiali şi astfel şi i-a îndepărtat, aceasta este altă poveste. Funciarmente rebel şi solitar, întruchipează un al doilea Cioran, începând prin a urî comunismul, dar care acum, la o vârstă venerabilă, detestă toată lumea în care vede numai prefăcătorie, necinste, ticăloşie. Cu toate acestea, nu putem să nu-i spunem din toată inima "La mulţi ani". Probabil că o asemenea urare nu-l impresionează şi o aruncă în categoria convenţionalismelor ieftine de care aceeaşi lume ipocrită este plină până la gât. Dar aceasta nu ne înstrăinează de el deoarece ştim la rândul nostru că în spatele omului intransigent se află o inimă mare, nostalgică, neacrită. Aşa a scris el "Din Calidor", poate cea mai frumoasă carte despre nefericita Basarabie ce mi-a fost dat să citesc. Pentru aceasta repet urarea.