Petru Creţia, un spirit complet

De fiecare dată când ne întoarcem spre Petru Creţia, trăim o binefăcătoare melancolie, deoarece ne reîntâlnim cu un spirit complet, care nu a abdicat atât de la rigorile ştiinţei, cât şi de la inefabilul creaţiei.

Petru Creţia a trăit 70 de ani. Este o cifră rotundă, care caracterizează de altminteri întreaga sa formaţie şi devenire. Viaţa şi opera lui stau sub semnul echilibrului, iar ceea ce la alţii pare venit cumva în exces, la el, dimpotrivă, preaplinul se resoarbe într-o bună armonie în aşa fel, încât nimic din ce a făcut nu distonează, nu încarcă, nu exprimă ceva care ar putea să intre în contradicţie cu fapte anterioare. Chiar şi accidentele inevitabile ale vieţii au cunoscut acelaşi proces terapeutic de resorbţie. A spune că un alt spirit de o rotunjime similară este Thomas Mann sau Carl Gustav Jung poate părea exagerat. Dar aici nu e vorba neapărat de acelaşi modul valoric, ci de o tipologie identică. Mi-aduc aminte că la alegerile din mai 1990 a candidat pentru Senat pe o listă a independenţilor alături de Sorin Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler şi medicul pediatru Alexandru Pesamosca. Mi se părea că este lista cea mai autorizată care, votată, ar fi trimis în Camera ţării oameni de linia întâi. Evident, nu a câştigat, dar aceasta nu i-a produs nici o depresie. Din acel moment mai avea să trăiască încă şapte ani, rotunjindu-şi opera, traducând, interpretând, călătorind pe nişte făgaşe subtile, dar care duceau spre lumină. De altminteri, până în acel moment opera sa era în mare măsură edificată. Tradusese mult din greacă, iar cei care l-au avut profesor la facultatea de limbi clasice nu se sfiesc să spună că le-a fost cel mai bun profesor şi a făcut dintr-o materie aridă o încântare. Limba pentru Petru Creţia nu era ceva mort, nu avea doar însuşirea instrumentului. De limbă nu ne slujim, ci locuim în ea, cea mai bună casă care a putut să-i fie dată omului. El avea din acest punct de vedere o înţelepciune heideggeriană şi precum marele filosof german se apropia de cuvinte cu evlavie şi tenacitate, ştiind că de fapt caută cuvântul. Traducerile sale fie din literatura modernă, ori din cea veche, ca să nu mai vorbim de încercările care au avut în vedere pagini din Biblie, nu erau făcute urmărind doar simpla corectitudine a versiunii, ci erau şlefuite, dezmierdate, lăsând impresia că în acele clipe ajunge să reînveţe limba română pentru a găsi cele mai izbutite soluţii de traducere. Să nu uităm că a fost şi poet, dar nu un poet grăbit, iconoclast, teribilist, ci, dimpotrivă, se adăpa de la izvoarele marii poezii dintotdeauna aşa cum a răsunat ea la Homer ori Holderlin. Departe de noi gândul de a-l pune pe Petru Creţia alături de asemenea nume, dar iarăşi se cuvine spus că nu e vorba de estimare valorică, ci de o înscriere tipologică.

Avea pe de altă parte un simţ pentru ceea ce se poate numi boltă senină. Faptul că aceasta aparţine cerului sau minţii omeneşti e cumva acelaşi lucru.

Modele călăuzitoare

Petru Creţia ştia în acelaşi timp să respecte şi să promoveze ideea de model, exact ceea ce acum s-a pierdut în mare măsură. Dacă oamenii trăiesc din ce în ce mai haotic, aceasta se datorează şi faptului că nu mai avem modele care să ne călăuzească şi sub a căror autoritate să trăim.

Cărţile lui Petru Creţia refac ideea de model sau vor să o reimpună într-o lume bezmetică. Modelele capitale sunt pentru el Ahile şi Ariel. Iarăşi Homer, dar cu Shakespeare celălalt cap de pod. O arcuire superbă aşadar care uneşte peste milenii forţa cu graţia, lumea eroică de tărâmul zânelor. Pentru el, cel puţin aceasta am înţeles, o autentică sensibilitate creştină nu ia naştere în absenţa unui foarte serios orizont cultural, prin asimilarea altor lumi care au fost înaintea noastră, dar fără de care angajamentul nostru ar fi searbăd. Am amintit de Ahile şi Ariel, dar de ce să uităm ce a scris el despre Dante? Florentinul a reprezentat pentru savant şi scriitor o constantă preocupare de-a lungul anilor şi nu a contenit nici pentru o clipă să cerceteze reflexele acelei lumini care-l însoţeşte pe Vergiliu până în Paradis. Căci ce este Paradisul în viziunea atât a lui Dante, cât şi a lui Creţia? Nu cumva o realitate transpersonală, nici obiectivă, nici subiectivă, ci aparţinând sferei eterice a ideilor, acestea drept cele mai convingătoare atribute divine? Dumnezeu poate fi găsit la capătul unei pagini citite, tălmăcite, deplin interiorizate, dar şi în natură, într-un luminiş de pădure. Lectura şi călătoria sunt faţa şi reversul aceleiaşi stări de fiinţă. Împreună, contopindu-se, formează ceea ce putem numi cu precizie: pelerinaj. Pelerin a fost Petru Creţia prin scrierile sale, luându-şi în serios această dificilă menire de-a face din erudiţie o cale spre cunoaşterea sinelui şi în cele din urmă a Domnului. Un om tobă de carte, nu-i erau la inimă cei care făceau un caz de suprem orgoliu tocmai din faptul de-a fi bine pregătiţi într-un domeniu sau altul. El milita pentru o temeinică specializare, dar ştia să preţuiască înainte de orice fineţea, graţia, harul. Prin har ne îmbunătăţim şi din simple creaturi ambiţioase ne transformăm în făpturi în comunicare şi în comuniune cu îngerii. Există de aceea un înger care veghează deasupra cărţilor lui Petru Creţia. Ştiu că ce am spus acum sună uşor jenant, dar îmi înving jena tocmai fiindcă prin acela pe care l-am evocat aici am înţeles să nu-mi mai fie teamă de ridicol. Acesta şi este scopul unei cărţi citite, scrise, străbătute până la ultimele ei consecinţe.