Praful urban din picturile lui Nicolae Comănescu

Preluând ceva din griul metafizic al picturii lui Anselm Kiefer, Nicolae Comănescu pictează Bucureştiul din şi cu praful cotidian. Acesta constituie elementul de forţă ce oferă numeroase valenţe plastice, cu posibilităţi multiple de transformare a pânzei şi variate mijloace de ilustrare a oricărui tip de contrast.

În căutarea unei gramatici vizuale, Nicolae Comănescu găseşte praful ca mijloc de expresie plastică pentru propriul discurs artistic. Lucrările sale vorbesc despre colbul din noi şi din ceilalţi, despre praful care ne înconjoară. Cu trimiteri sociale, politice sau conotaţii introspective, artistul bucureştean nu este intruziv în ceea ce priveşte descrierea îmbâcselii, doar surprinde aspecte ale realităţii interioare sau exterioare. Cu gesturi de revoltă şi frustrare, Comănescu descrie vizual Casa Poporului ca pe o insulă în mijlocul oraşului, scăldată într-o atmosferă glacială. Blocurile, termocentralele şi maidanele moştenirii comuniste sunt supuse spiritului său critic. Bucureştiul zace într-o inflaţie de maşini negre, cu parcuri mohorâte, sufocate de praful şi pulberea atmosferei citadine. Comănescu ia parte la tot acest aspect urban pe care-l descrie cu ajutorul unor materiale de pictură neconvenţionale asemeni prafului. Dacă Marcel Duchamp experimenta conceptul de hazard în "La Mariée mise à nu par ses célibataires" capodopera sa, Jean Dubuffet alătura prafului obişnuit pe cel de cărbune, artistul român ilustrează aspecte ale contingenţei urbane prin mijloacele unei tehnici noi ce se compune uneori din noroi, muştar şi cenuşă.

Praful ca metaforă a existenţei urbane

Nicolae Comănescu redă Bucureştiul într-o manieră baudleriană, surprinzând periferia fără vreo prezenţă umană. Spaţiul pare bântuit de umbra unor figuri. Oraşul este parcă schiţat într-o însingurare metafizică. Sunete, culori, forme, mirosuri şi sentimente se îmbină într-o sinestezie perfectă. Ca într-o poezie a lui Mallarmé, urbanul se reglează din interior, prin combinaţii ale subiectivităţilor care formează un discurs aproape apoteotic. Toată atmosfera este sufocată, blocată parcă spiritual de praful abundent ce ne înconjoară din şi peste tot. În lipsa unor repere spirituale, urbanul este înţesat pretutindeni de praful cotidian. Printr-un parcurs pictural în care utilizează materiale deja moarte, Nicolae Comănescu exploatează astfel pierderea calităţii umane: praful ca metaforă a vieţii Capitalei, a existenţei cotidiene. În lipsa unor valenţe spirituale, totul este năclăios, mocirlos, îmbâcsit, de jurîmprejur numai nuanţe de gri! Praful, componenta de bază a Bucureştiului, apare la propriu în picturile lui Comănescu, fără a mai oferi aspectul arhaic al unui Bucureşti istoric cu ajutorul unei pelicule sepia compusă dintr-o pulbere din pământ, nisip, sticlă, scame, celule de piele moartă, acarieni şi multe alte particule pierdute şi spulberate în jur. Atunci când Nicolae Comănescu adună praf din Berceni, cartierul său, el înfăţişează tristeţea blocurilor comuniste, înşirate sau aliniate după principiul simetriei. Imaginea mohorâtă a cartierului bucureştean provine dintr-un praf al construcţiei, din mortarul şi cărămizile blocurilor comuniste. Zugrăveala cojită şi căzută, străzile prăfuite devin, in extenso, imagini ale cotidianului bucureştean. Asemeni lui Comănescu, Claudiu Comartin descrie imaginea sufocantă a Berceniului cu mijloace poetice. Comănescu simte în acest cotidian al oraşului său urme patologice ale comunismului prin praful abundent şi blocurile cu opt etaje, în care nu se regăseşte.

Scurtă biografie

Nicolae Comănescu a absolvit Academia de Arte din Bucureşti, clasa maestrului Ion Sălişteanu în anii â90. Artistul şi-a început o carieră plastică profilată pe pictură, fotografie şi artă video, care l-a condus la mai multe

expoziţii internaţionale: Berlin, Florenţa, Belgrad şi Bienala de la Veneţia (deja un punct de referinţă în arta contemporană). Este membru fondator al Grupului "Rostopasca", inovator în arta contemporană românească, printre alţii avându-i colegi pe Florin Tudor şi Mona Vătămanu, Angela Bontaş şi Alina Buga. "Rostopasca" a reprezentat o grupare cu intervenţii reprezentative pentru generaţia tânără prin decupaje video, prin tenta neoexpresionistă a picturii, dar şi prin cultivarea unui citadinism cu ecouri din graffiti. După destrămarea grupului în anul 2001, Nicolae Comănescu a revenit la mediul tradiţional de exprimare al picturii, pendulând între cromatica fauvistă şi utilizarea pregnantă a unei tehnici combinatorii, care presupune amestecarea prafului cu vopseaua aplicată pe pânză.