Privind spre Petre Ţuţea după 20 de ani

La începutul anilor '90, Petre Ţuţea era o vedetă incontestabilă a mass-mediei. Nu aveam pe atunci atâtea canale de televiziune ca acum, dar ce era îl găzduia cu generozitate pe bătrânul filosof. Două nume circulau atunci pe buzele unora care până atunci abia dacă deschiseseră o carte: Cioran şi Ţuţea. Dar anii au trecut...

După atâta amar de vreme, constatăm că Petre Ţuţea e aproape căzut în uitare. Cei mai mulţi dintre noi îl minimalizează şi doar "fanaticii" - puţini, e drept – îl mai ţin în braţe ca odinioară. Tratamentul acesta nu mi se pare deloc drept. Nu cred să avem până acum o ediţie serioasă a operelor lui Ţuţea şi tare mi-e teamă că aşa ceva nici nu se va mai realiza vreodată. Cărturarii nu se vor mai ocupa de el considerând că mult din ce a scris nu are valoare. Humanitas a reţinut din vasta sa operă doar nişte... vorbe memorabile. Atât. Nici măcar socotite cugetări. Edituri mici, într-o vreme, au publicat o bună parte din scrierile lui, dar, neavând audienţa scontată sau aceasta scăzând drastic, după cum şi editurile îşi pierdeau puterea financiară, tipărirea integrală a operei sale a rămas doar un vis. La urma urmei, ca multe din idealurile care ne-au însufleţit imediat după decembrie â89, şi receptarea sa intră în categoria eşecurilor. Între patosul lui Ţuţea şi scepticismul lui Cioran a câştigat pe termen lung cel de-al doilea. Filosoful care s-a plimbat o viaţă prin Paris a triumfat în detrimentul aceluia care şi-a distrus sănătatea în puşcăriile comuniste. Ne amintim şi acum de acel "duplex" moderat de Gabriel Liiceanu, în care Ţuţea din cămăruţa lui îşi exprima dragostea pentru colegul de generaţie, în timp ce, de pe alt meridian, Cioran părea depăşit de atâta iubire şi nu ştia ce defensivă elegantă să-şi mai construiască. Evident, reevaluarea lui Petre Ţuţea acum este un proces dificil.

S-au împlinit luna trecută 110 ani de la naşterea sa, dar nu s-au prea sinchisit mulţi de o asemenea posibilă aniversare. Parcă pe măsură ce trece timpul el devine tot mai greu de citit şi de receptat. Ce înseamnă aceasta? Că nu mai avem nevoie de autori patetici şi ne satisface doar atitudinea rece, cerebrală, dezimplicată? Este limpede că, în tot ce a făcut, Ţuţea nu este şi nici nu poate fi un modern. Cu atât mai puţin un postmodern. Fibra sa aparţine unui creştin şi unui naţionalist care jură pe neamul său, oricât de ticălos ar fi acesta, până în clipa morţii. Nimeni şi nimic nu-i poate clinti convingerile, ceea ce este extrem de inadecvat într-o epocă precum a noastră, caracterizată tocmai de laxitate şi de cameleonism. Când spui acum o vorbă mare eşti imediat luat peste picior. Demonul disoluţiei funcţionează fără greş şi astfel se explică de ce un titan ca Ţuţea ajunge să fie persiflat. Cuvântul "titan" nu este greşit. Petre Ţuţea a făcut parte din lumea acelor minţi învolburate care pot naşte aştri. Se simţea bine în haos - şi aici e un punct slab al scrierilor, fiindcă stilul său este de multe ori haotic -, dar ştia, pe de altă parte, că un cosmos viu nu poate să ia fiinţă decât în asemenea condiţii providenţiale de dezordine. Şi aceasta era o altă convingere a sa de neclintit. În general, Ţuţea a manifestat o anumită rigiditate care i-a făcut cinste, dar l-a şi dezavantajat. Aforismele lui au un parfum nietzschean, trecut însă prin filtru ortodox şi inspirând astfel mai multă sevă. Avea forţa unui eretic, dar cu maximă ancorare în tradiţie. Unui autor ca el i-ar fi fost lesne să pozeze într-un existenţialist îndrăgostit de absurd, dar i se părea ignobil să cadă într-o asemenea capcană facilă. De aceea, opera sa, dezordonată sau nu, exprimă o credinţă care poate mişca munţii din loc. La rândul lui ştia să dea peste nas celor blazaţi şi apatici. I se părea că o asemenea atitudine lezează grav fiinţa umană. Şi avea dreptate. (Dan Stanca)