Radu Gyr, muntele din inimă

Despre Radu Gyr mulţi dintre literaţii noştri evită să scrie. Imediat după 1989 numele lui era frecvent citat. Dar odată trecând anii şi coarnele corectitudinii politice începând să se iţească tot mai abitir pe plaiurile mioritice, şi literaţii au devenit tot mai prudenţi şi au fugit de Radu Gyr precum dracul de tămâie.

Poetul însă merită un alt tratament. Chiar dacă a scris stigmate şi alte cicluri cu aceeaşi încărcătură gravă, nu are rost să fie în continuare stigmatizat şi marginalizat. Faptul că e mereu pus în legătură cu Mişcarea Legionară nu ar trebui să impieteze asupra valorii sale scriitoriceşti. Se pune întrebarea dacă, fără a fi fost legionar şi a fi petrecut decenii în temniţă, ar fi scris aceleaşi poeme. Poet el oricum ar fi fost. Probabil că un anumit pathos sacrificial ar fi lipsit în condiţiile în care ar fi rămas tot timpul un om liber. Dar ce e esenţial în poezia sa, adică o mişcare ascensională către Dumnezeu, nu ar fi avut cum să lipsească. Şi aceasta indiferent de biografia sa. Avem destule poeme ale lui Radu Gyr care nu au nici o legătură nici cu Legiunea, nici cu puşcăria. Sunt poeme superbe, care fac cinste oricărui poet. Bătut de soartă şi nu răsfăţat al acesteia, Radu Gyr şi-a dus crucea până la capăt fără să crâcnească sau să-şi plece privirea. Aş cita poemul "Ciudat, munţii aceştia" care ne lasă fără glas. "Ciudat, munţii aceştia n-au temelii pe pământ/de-i clatin, de-i zgâlţâi, se frâng, se destramă./ Ciudat, nici pădurile acestea n-au rădăcini în pământ/în vânt se topesc când le mângâi pe coamă//nici rănile n-au rădăcini în lume/nici plânsul nu-nfige ancoră-n lut./ Culc tâmpla pe cântec, şi el de fum e/prin lacrima-n palmă, fum s-a făcut//Numai tu, singură, dragoste sfântă/sub talpă îmi creşti ca o treaptă de stei/nu luneci, nu tremuri, ci sângeri ne-nfrântă/mai tare ca munţii, mai naltă ca ei... "Cred că aici trebuie căutat Radu Gyr, ceea ce nu înseamnă că poemele lui celebre, precum "Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane" sau cel despre venirea lui Iisus în celulă nu ar mai avea importanţă. Dar odată cu timpul care trece avem datoria să-l decontextualizăm pe Radu Gyr şi să alegem din opera sa ceea ce este poezie pur creştină, fără presiunea suferinţei. Evident, se poate spune că o asemenea poezie nu există şi tot ceea ce înseamnă dragoste de Hristos este condiţionat de pătimirea personală, nediminuată. Dar eu unul sunt convins că şi trăind o altă viaţă poetul nu ar fi ales formule ludice, relativizante de expresie. Ar fi fost acelaşi sfânt şi în libertate, detaşat de cafenelele unde proliferează avangardiştii şi nu ar fi dat doi bani pe o asemenea producţie literară. La urma urmei, poemul "Poeţi, călimara-i bolnavă" este cea mai bună dovadă a opoziţiei sale faţă de tot ce este joc literar, fără greutate. De ce-i detestă el, aşa cum a făcut şi Eminescu, pe domnişorii şi condeierii care nu au nimic a spune? De ce pentru marele clocot al frunţii ar chema munţii care s-ar izbi de boltă ca fruntea omului plină de revoltă? De ce dacă nu pentru faptul că ar fi fost mereu nemulţumit de felul cum poezia ajunge minimalizată sub pana unor autori şmecheri, talentaţi, dar spiritualiceşte nuli? Acesta este Radu Gyr, poetul răstignit, dar şi înaripat prin ceea ce a scris. Pe el îl iubim şi nu acceptăm capcana întinsă nouă de noii politruci.