„Rembrandt’s «J’accuse»“, un documentar original

Pentru iubitorii filmului de artă, ai artei video şi de avangardă, Peter Greenaway nu are nevoie de prezentare, el este ceea ce se numeşte un "regizor-cult" sau un "mit în viaţă". Filmele sale, de la "Contractul desenatorului" până la "Valizele lui Tulse Luper", sunt o suită de demonstraţii ale unor teze estetice auctoriale pe cât de ermetice, pe atât de discutabile, în cazul în care ar fi supuse generalizării.

Pe cât de incitante prin opulenţa şi ingeniozitatea invenţiei vizuale, pe atât de greu accesibile spectatorului (obişnuit să vadă la cinema o poveste cu cap şi coadă, punând, aşadar, în paranteză discursul narativ în favoarea celui vizual), peliculele maestrului britanic îşi cer dintru început discursul exegetic, ba chiar îl provoacă. Conştient de aceasta, cineastul şi artistul vizual se oferă să le fie primul comentator. Este ceea ce a făcut pe 24 noiembrie la Bucureşti, la conferinţa de presă şi masterclass-ul susţinute în cadrul Festivalului Internaţional al Filmului Experimental, eveniment inaugurat cu proiecţia ultimului său lungmetraj, "Rembrandt's "J'accuse"". La fel de dens, incitant şi seducător în rostirea de tip academic, ca şi în spatele camerei de filmat, legendarul regizor este şi un excelent orator - calitate rară în breaslă -, dovedindu-şi capacitatea de a ţine cu sufletul la gură, mai bine de două ore, o sală supraaglomerată de cinefili şi de fani.

Visând la un cinema fără Hollywood

Pe urmele lui Umberto Eco şi ale unor teoreticieni ai vizualului, cineastul britanic postulează prevalenţa imaginii asupra textului, ca dimensiune definitorie a culturii postmoderne. Exaltând revanşa vizualului asupra cuvântului scris, care ar teroriza civilizaţia de vreo 5.000 de ani, Greenaway visează la un cinema fără Hollywood, fără story, fără actori, fără cameră de filmat (care e, după el, o chestie extrem de ineptă) şi fără… ecran. Publicul (în general, foarte tânăr) îl ascultă înmărmurit, câţiva studenţi pun întrebări inteligente, pe care conferenţiarul are abilitatea să le întoarcă în favoarea sa ("chiar dacă susţinem contrariul, vedeţi că, de fapt, gândim la fel"), profesioniştii (prezenţi şi ei în număr destul de numeros) îl ascultă amuzaţi.

"Să aruncăm la coş povestea!", "Să gândim în imagini!", "Să ne alfabetizăm privirea!" - iată câteva apeluri rostite cu convingerea unui avangardist sadea şi exaltarea lucidă a unui practician în stare a le pune, măcar 20%, în practică.

După ce convinge o sală întreagă de inutilitatea textului, Greenaway prezintă o docudrama supraîncărcată de limbaj discursiv, adică de verb, în care logicul domină intuitivul până la suprasaturaţie, iar polisemantia unei picturi celebre este exploatată reducţionist, pe post de cod unic, pentru demonstrarea unei teze dinainte pregătite, ceea ce numai îndemn la "alfabetizare vizuală" nu se poate numi!

O peliculă originală

Greenaway şi-a pregătit publicul: filmul e o minciună frumoasă, o magistrală ficţiune, iar cei care caută la cinema adevărul ar face mai bine să iasă din sală!

Ce l-a determinat pe Greenaway să facă "Rembrandtâs "Jâaccuse""? Cu siguranţă, dorinţa de exploatare ingenioasă, în cheie detectivist-semiotică, a unei opere picturale simbol.

Se ştie că cenzura politică şi religioasă a determinat pictorii renascentişti şi baroci să recurgă adesea la coduri cifrate, dar manualele uzuale de istoria artei nu se aventurează în asemenea dezbateri spinoase.

Şi totuşi, dacă e expusă interesant, descifrarea unei conspiraţii din Olanda secolului al XVII-lea, pe baza analizei unei picturi, poate fi la fel de incitantă ca lectura unui roman poliţist, iar Greenaway ştie să o facă. Rezultatul este "Rembrandtâs "Jâaccuse"", un documentar enciclopedic expus în termenii filmului experimental, titlul fiind o trimitere la celebrul pamflet politic "Acuz" al lui Zola. Şi chiar dacă limbajul vizual e mai puţin luxuriant ca în filmele sale precedente, şi chiar dacă demonstraţia e, din punct de vedere ştiinţific, destul de unilaterală, discursul filmic are originalitate, iar pelicula instituie un nou gen, pe care Greenaway promite că-l va continua.

"Titlul documentarului este o trimitere la celebrul pamflet politic "Acuz" al lui Zola. Discursul filmic are originalitate, iar pelicula instituie un nou gen, pe care Greenaway promite că-l va continua."

" Cineastul britanic visează la un cinema fără Hollywood, fără story, fără actori, fără cameră de filmat (care e, după el, o chestie extrem de ineptă) şi fără… ecran."