Sadoveanu, prozator fantastic

Pe 19 octombrie se împlinesc 50 de ani de când Mihail Sadoveanu a ieşit din această lume. Era deja zeificat şi de asemenea a avut parte de o glorie postumă depăşită poate doar de aceea a lui Eminescu. Dar politrucilor, ca şi literaţilor seci, adevărata sa fiinţă le este inaccesibilă.

În legătură cu Sadoveanu, clişeele se vântură cu cea mai mare largheţe. Cel mai cunoscut este cel în care apare muntosul Ceahlău. După cum la Eminescu apare Luceafărul. Ceahlăul şi Luceafărul formează baza felului mediocru în care ne raportăm la anumite valori. Fac parte dintr-o generaţie în ale cărei manuale numele lui Sadoveanu figura la loc de cinste. Ni s-a turnat pe gât cu polonicul şi de aceea şi alergia era mare. Din acest motiv îl admiram pe Camil Petrescu, spirit citadin, tensionat şi intelectual, faţă de "răzeşul" Sadoveanu, calul de bătaie al profesorilor trecuţi de o anumită vârstă. El era rapsodul naturii şi al trecutului vitejesc. Dar de la "Fraţii Jderi" la "Mitrea Cocor" era, cum ar veni spus, o aruncătură de băţ. Din fericire, tot generaţia mea a scăpat de studiul ultimei şi celei mai penibile perioade de creaţie din viaţa maestrului. Nu ştiam de asemenea că în 1961, când el a murit, se stingea în alt capăt de lume un autor de anvergura lui Ferdinand Celine, stigmatizat şi pus la zid de compatrioţii săi. Între Sadoveanu şi Celine se aşterne tot un drum al unor cumplite dileme.

Un scriitor cu o acută conştiinţă profesională

Este meritul lui N. Manolescu şi Al. Paleologu, care au scos în evidenţă dimensiunea pur artistică a scrisului sadovenian, îndepărtând astfel zgura preconcepţiilor din care generaţii întregi s-au hrănit. Sadoveanu nu a fost de fapt un sămănătorist, un poporan, ci un scriitor cu o acută conştiinţă profesională, care ducându-se la vânat şi la pescuit sau scufundându-se în vechi hrisoave nu făcea aceasta pur instinctual, ci urmărind fie o caligrafie exemplară, fie sensuri misterioase. Natura, aşa cum a înfăţişat-o, nu este pliant turistic, ci apare în lumina unei delicate transfigurări. Sadoveanu nu hoinărea sportiv, ci admira dintr-un anumit unghi desfăşurarea cosmică. Pentru el, cadranul anotimpurilor se rotea lent şi enigmatic. De asemenea, istoria neamului nu era simplu prilej de fală pentru manifestarea unui patriotism mediocru, ci aceeaşi adâncire în arcane, descoperind tărâmuri spre care mâna modernităţii se întinde neputincioasă. Evident, în felul acesta aş putea merge la nesfârşit. Vreau doar să mă opresc asupra unui text care demonstrează harul scriitorului, mai presus de talent. Se poate spune că în împărţirea fantasticului, alături de fantasticul breşă, spărtură în zidul opac al realităţii, şi de cel magic, fabulos, care descrie lumi etanş închise, mai există şi un fantastic, cum arătam în cazul lui Mircea Eliade, de natură soteriologică, prin care realitatea nu este dislocată, ci adusă în pragul unei transparenţe dincolo de care nu mai e decât duh. Sadoveanu avea disponibilitatea unui "trans", căutând transcendenţa în configuraţia unui peisaj de la munte sau din deltă. Ţara de dincolo de negură este un tărâm de basm în sensul cel mai strict al cuvântului. În basme au loc minuni, şi eroii nu mai sunt supuşi determinismului spaţio-temporal.

Raiul

Povestirea la care vreau să mă refer face parte din ciclul "Valea Frumoasei" şi se cheamă, nimic mai potrivit, "Raiul". Un bătrân în faţa focului deapănă amintiri, dar la un moment dat evocarea capătă caracter iniţiatic şi ceea ce până atunci păruse trăire emoţională se transformă în starea de graţie a împărtăşirii unor secrete temute. Bătrânul Ignat vorbeşte despre un loc situat mai departe de Gioaca Jinarilor, loc unde o singură dată în tinereţe a putut să ajungă. "Era colo o lumină care curgea de sus, fără să se vadă soarele nicăieri. În altă parte a muntelui mugurii erau încă închişi, dar aici, în această lumină lină, mugurii toţi de la mesteceni, tufari şi smeurişuri erau deschişi. Aşa că acolo se alcătuia un loc cald şi blând. Ieşiseră ciutele în margini să pască, iar cucoşii sălbatici zburau cu sunet din umbra din fund şi veneau să se aşeze la vedere... Erau atâţia încât bătrânul s-a uimit şi a vrut să-i numere, dar nu i-a putut cu nici un chip număra. Mirându-se de toate, uncheşul s-a tras înapoi şi a dat prin nişte râpi străine... s-a dus acasă, s-a gândit trei zile şi trei nopţi şi a trimes răspuns domnului său de toate cele văzute. Aşa a venit domnul său să cunoască şi el locul. A fost mare ruşine pentru uncheş că nu a mai nimerit calea..."

Calea cea bună este aceea de care vorbeşte Sadoveanu şi cu siguranţă că în decursul lungii sale vieţi a nimerit-o măcar o dată. Am dat acest citat deoarece pune în evidenţă tocmai ideea de salvare şi deci şi de mântuire, de care preocupările scriitorului nu erau străine. Şi atunci mă întreb: avem de-a face doar cu literatură, sau cu viaţa potenţată care se cheamă mit? Spre deosebire de alţi autori care hermeneutizează mitul, Sadoveanu a avut capacitatea de a-l trăi direct. De aceea paginile sale cele mai bune sunt tocmai acelea care ajung să depăşească literatura şi să atingă pragul mărturisirii.

Sunt astfel trei nivele de înţelegere. Primul, cel mediocru, al "rapsodizării" lui Sadoveanu, de care am suferit mult şi din păcate încă suferim, al doilea în care vorbim despre calitatea lui de scriitor cult şi deplin conştient de arta sa, acesta este nivelul, să spun, elevat, universitar, şi în sfârşit, al treilea, în care Sadoveanu ni se dezvăluie ca trăitor şi mărturisitor al miracolelor, cum este şi acesta din povestirea invocată. La jumătate de veac de la moarte putem spune cu o naivitate necesară că scriitorul nu s-a temut de moarte. Şi dacă a trăit misterul de dincolo nu a făcut aceasta prin înfricoşare, în sensul lui Rudolf Otto, de "ganz andere", ci prin contemplare. Pescarul şi vânătorul l-au dus în traistă pe scriitor, şi acesta pe contemplator.