Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Scrisori vlădicești

Scrisori vlădicești

Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 06 Mar, 2020

Vă mărturisesc că sunt emoţionat, pentru că parcursul meu profesional e legat de activitatea Înaltpreasfinţitului Părinte Andrei ca Arhiepiscop la Alba Iulia. Au trecut anii foarte repede, dar îmi amintesc cu emoţie şi cu bucurie cum am devenit eu doctor honoris causa al primei universităţi care a găsit cu cale să-mi dea această mare onoare şi care este Universitatea „1 Decembrie 1918”, pe vremea când Înaltpreasfinţia Sa era profesor al facultăţii şi înalt ierarh al locului şi când părintele Claudiu m-a aşteptat la gară să mă ducă spre sediul arhiepiscopiei, unde am schimbat gânduri, multe şi bune, şi a doua zi a urmat ceremonia care m-a emoţionat şi m-a impresionat.

Din acea perioadă veche începe seria acestor frumoase pastorale, omilii de o anumită formă şi cu o anumită ţinută. Cuvântul înţeleptului în comunitate sau cuvântul păstorului în biserică e balsamul spiritual pentru lumea aceasta, menită să fie umbră şi vis. Cu atât mai mult, cuvântul dătător de putere sufletească şi trupească al ierarhului vine să îndrume, să rânduiască, să îndrepte şi să conducă, până la urmă, la propăşirea turmei.

Cele mai vechi pastorale sau scrisori vlădiceşti - căci în lumea rurală nu le zic ţăranii pastorale - cunoscute şi despre care avem mărturii scrise, datează din veacul al doilea al erei creştine şi sunt legate de sărbătoarea Paştilor. Menţiunea o avem la Eusebiu din Cezareea. Ele au ţinut atunci de calculul datei pascale şi de înştiinţarea credincioşilor despre acest mare praznic. Nu era uşor, acum aproape două mii de ani, să ştii exact duminica din an în care urma să cadă Paştile. Cele mai vechi asemenea texte scrise şi păstrate în Ţările Române sunt mai târzii, datează din secolul al XVIII-lea. Este evident că mesajele ierarhilor pentru cler şi credincioşi au existat şi înainte, dar au fost sub formă orală, transmise prin viu grai şi direct chiar în zilele acestor mari sărbători.

De trei decenii, ierarhul nostru, Înaltpreasfinţitul Andrei, face aceste mesaje scrise şi rostite, imprimându-şi în ele propria personalitate şi multiplicând vocea Domnului şi a sfinţilor pentru credincioşii de rând, tălmăcind pe înţelesul acestora mesajul cărţilor sfinte. Pastoralele de Crăciun şi de Paşti fac parte din genul omiletic sau al predicilor, dar au o aură a lor, specifică şi solemnă, care vine la noi dintr-o veche tradiţie, pe care Înaltpreasfinţitul Andrei a învăţat-o din familie şi din satul adăpostit de dealurile nordice ale podişului someşean, cele situate spre miazăzi şi soare-apune de Maramureşul voievodal. Tradiţia aceasta moştenită s-a înnobilat apoi prin erudiţia dobândită în urma unor serioase studii, laice şi teologice, şi a unor lecturi asidue pe care preotul, Episcopul, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei le-a făcut mereu cu asiduitate şi cu dăruire, după rânduiala care vine la noi şi care ne spune de la o vreme că „dacă ai carte, ai parte”. În plus, înaltul ierarh a avut mereu în preajmă teologi şi păstori, mari predicatori şi vindecători de suflete, dintre care unii i-au fost profesori, şi care i-au imprimat dragostea pentru cuvântul Domnului, încrederea în misiunea păstorului şi respect pentru puterea exemplului care tămăduieşte. Importanţa acestor mari sărbători creştine la români - cele mai mari, de altfel, pentru toată creştinătatea - se vede şi din termenii care le denumesc şi care sunt moşteniţi în limba română prin mijlocirea limbii latine, aduse pe aceste meleaguri acum aproape două milenii, inclusiv de către primii creştini ascunşi. Dar cuvintele Crăciun şi Paşti sunt mai vechi decât limba latină, şi chiar decât creştinismul oficial şi oficializat. Ele vin din veacul vecilor, precum vine şi veghea lui Dumnezeu asupra oamenilor, care nu are începuturi şi sfârşituri şi pe care mintea omenească nu poate să le pătrundă pe de-a-ntregul şi să le cunoască. Crăciun vine din creationem, „creaţie”, „naştere”, „făurire”, sau din colationem, care înseamnă „adunare”. Toate vin în română, sau aproape toate, din acuzativ singular, prin căderea consoanei. Paşti ne vine în limba română medievală, din câte se pare, de prin filieră răsăriteană, prin filiera Imperiului Roman de Răsărit, pe care istoricii, mai târziu, l-au numit bizantin. Şi mă bucur mult că Înaltprea­sfinţitul Andrei foloseşte forma îndătinată, mai ales la noi, în Transilvania, de Paşti, şi nu aceea de Paște. Nu se spune în româneşte Sfântul Paște, ca să putem rosti „Paști Fericit”, ci Sfintele Paşti. Prin urmare, pluralul acesta, Paşti, şi nu singularul Paște, ne reprezintă, şi oferă personalitate distinctă sărbătorii din limba română. De altfel, la noi, acesta s-a moştenit în Transilvania: Paşti, în formă de plural.

Prin cele două repere ale vieţii creştinului - care, raportate la clima Europei şi României, sunt una de iarnă, Naşterea, iar cealaltă de primăvară, Învierea - ciclul vieţii ocoleşte moartea sau răposarea trupului şi ne împinge pe noi, oamenii, spre nemurirea de care nu ne-am arătat vrednici destul. Cuvântul ierarhului nostru, pornit cu trei decenii în urmă la Alba Iulia, în capitala Unirii noastre, se prelinge cătinel, precum lacrima Fecioarei Maria din icoanele sale făcătoare de minuni, unge sufletele greu încercate şi poate chiar rătăcite câteodată, întăreşte şi zideşte, alungă vrajba şi neorânduiala, punând în loc armonia, bunătatea şi iubirea.

Pastorala finală din anexă, chiar dacă nu este cea mai recentă, pentru că datează din 2001, constată răul, mustră, îndeamnă şi la urmă iartă, după pilda Bunului Păstor.

Aceste predici solemne sunt scrise cu vorbe meşteşugite, dar în felul de a fi al Mitropolitului Andrei nu vorba sau verbul contează în primul rând, ci lumina din ochi, blândeţea sufletului, desprinsă din fiecare gest, aura de bunătate şi iubire - iubire de oameni şi de neam deopotrivă - revărsată în activitatea sa de fiecare zi.

Ideea că operele, cărţile sunt oglinda sufletelor noastre se potriveşte în cazul de faţă mai mult ca oricând. Pastoralele de Crăciun şi de Paşti aduc, în viziunea ierarhului nostru, bucuriile, după cum se vede din titlu. Iar această carte ne spune cu mare cumpănire, cu aşezată înţelepciune, cum să trăim creştineşte aceste bucurii.

Încheiem cu alte vorbe ale autorului psalmilor din Cuvinte potrivite, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris”!

Citeşte mai multe despre:   IPS Andrei