Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură Serialul de sâmbătă-seară

Serialul de sâmbătă-seară

Un articol de: Dan Stanca - 25 Iunie 2012

Românul a trăit multă vreme prin serialul tv de sâmbătă seară. Prin anii '60 - cine-şi mai aduce aminte? -, vizionam "Sfântul" cu Roger Moore în rolul principal. Actorul, octogenar, ne-a vizitat de curând ţara. Au urmat "Răzbunătorii" cu fermecătoarea Diana Rigg, apoi "Evadatul", ca să nu mai vorbim de Mannix. Prin anii '70 spre '80 a început triumfătoarea epocă a lui Columbo. L-aţi uitat însă pe Eliot Ness din "Incoruptibilii"? În mod ciudat, imediat după 1990 această terapie a fost menţinută prin difuzarea a două seriale de mare succes: "Caracatiţa" şi "Twin Peaks". Românii erau în continuare fascinaţi de serial şi-şi făceau program în funcţie de ora lui de difuzare. La ora cu pricina străzile se goleau, cârciumile pierdeau din consumatori, viaţa României se muta în faţa televizorului. Acum nu mai avem aşa ceva. La multele nostalgii pe care le trăim faţă de epocile de odinioară se adaugă şi aceasta a bunei dependenţe de serialul de sâmbătă-seară.

Ironia destul de amară este aceea că unul din serialele de mare succes de la începutul anilor '90 a fost reluat acum de două ori pe săptămână. Este vorba de producţia italiană, în regia lui Luigi Perelli, cu Michele Placido în rolul principal - şi acesta a venit la noi anii aceştia, îmbătrânit şi având o uitătură perversă -, cu muzica superbă a lui Ennio Morricone, depăşită doar de ce a făcut Angelo Badalamenti în "Twin Peaks". Nu ştiu ce audienţă face acum "La Piovra". Probabil ceva de felul zero virgulă un pic. Ceea ce vedem acolo este fumat, depăşit, nici nu ne mai încântă, nici nu ne mai tulbură. Paseiştii îşi mai fac de lucru în faţa ecranului, dar şi ei goliţi în mare măsură de emoţie. Aşa cum nu mai ştim nimic de anii '90 - am şi uitat bunăoară că în 13-15 s-au împlinit 22 de ani de la mineriadă -, nu ne mai bucură serialele de atunci. Aici nu e vorba de o schimbare de gust, ci de alterarea întregii societăţi care şi-a uitat bunele obiceiuri. Amurgul din sufletele noastre al serialului de sâmbătă-seară este însă şi un simptom al îndepărtării de cultură. Cultura nu e doar o sumă de informaţii, ci şi o construcţie de sentimente care coagulează o comunitate. Atomizarea şi dezbinarea din prezent sunt reflectate şi de o asemenea atitudine, la prima vedere fără importanţă.