Sinceritatea, mai presus de orice, chiar şi în istorie

Se împlinesc 40 de zile de la plecarea lui Florin Constantiniu, distinsul istoric, care nu a fost iubit de foarte multă lume, dar cei care l-au cunoscut au rămas ireversibil ataşaţi de el, preţuindu-l pentru felul cum a ştiut să îmbine rectitudinea morală cu ştiinţa de carte.

Florin Constantiniu era de o seamă cu Nichita Stănescu şi Eugen Simion. A aparţinut unei generaţii care a profitat de deschiderea ceauşistă. El, nefiind scriitor, ci istoric, avea nevoie de arhive ca de aer. Informarea la surse, şi nu fantezia, conta în primul rând. Momentul respectiv a fost folosit cu succes şi astfel şi-a putut întregi cunoştinţele, care până atunci fuseseră ciuntite de anii de falsificare sistematică a istoriei naţionale. S-au găsit însă destui care mai târziu i-au imputat bunăoară prietenia cu Ilie Ceauşescu, acuze tembele şi răuvoitoare. Florin Constantiniu a fost, în mod clar, un om de stânga, dar avea simţul discriminării faţă de tot ceea ce, la adăpostul unor lozinci, nu face altceva decât să distrugă omul. El a fost un istoric umanist, pe care nu l-a interesat gloria deşartă. După 1989, într-o epocă în care în mod criminal adevărata ştiinţă de carte şi talentul au fost înlocuite de politica marketingului şi a mediatizării cu orice chip, el a iubit retragerea melancolică. Mai apărea la o emisiune televizată, dar vorbind la obiect şi cu bun-simţ, fără să-şi pună poalele în cap cum făceau şi fac alţi mai tineri confraţi.

Era un om credincios şi discret

L-am cunoscut mai bine în 1997, când am fost la el acasă pentru a realiza un interviu amplu. Atunci am înţeles că pe lângă demnitatea de istoric o are şi pe aceea de-a crede cu fervoare în ceea ce se află mai presus de timp. Florin Constantiniu era un om foarte credincios, dar nu voia să epateze prin credinţa sa. Cu toate acestea, în cărţile sale nu şi-a permis să facă speculaţii gratuite, ca să apară în postura vreunui vizionar inspirat. A vrut să fie doar istoric, şi nu filosof al istoriei. Dar ceea ce a realizat bate orice salbă zdrăngănitoare de speculaţii. Toţi îl ştiu ca autor al celebrei istorii sincere a poporului român. Puţini însă sunt la curent cu faptul că renumele său de istoric s-a făurit cu mulţi ani în urmă, în momentul în care a luat Premiul Academiei pentru un studiu despre relaţiile agrare din Ţara Românească în veacul al XVIII-lea, urmată de monografia lui Constantin Mavrocordat. El a fost printre primii care au cercetat şi faţa ascunsă a fanariotismului. Era aceasta o lovitură de maestru după ce ani şi ani ni se spusese că fanarioţii au fost doar nişte jecmănitori. De aici nevoia sa de sinceritate. Cum a spus deseori, degeaba ne tot lăudăm cu Mărăşeştii dacă uităm că a fost şi Turtucaia. Nu suntem un popor model, dar nici cei mai nenorociţi din lume, cum vor negativiştii de serviciu să ne caracterizeze. De asemenea, a recunoscut, de câte ori a avut prilejul, meritele taberei germanofile, Carp, Marghiloman, Radu Rosetti, care, deşi au pierdut în faţa lui Ionel Brătianu, nu au fost acum o sută de ani mai puţin patrioţi. Evocarea lui acum nu este circumstanţială, ci vrea să pună în evidenţă calităţile unui om care cu adevărat şi-a iubit ţara. Altfel nu ar fi dat acum un an acel interviu faimos unui hebdomadar, în care, în pofida firii sale cumpătate, s-a dezlănţuit împotriva actualei clase politice, cea mai mizerabilă pe care a avut-o vreodată România. Şi declaraţia aceasta este a cuiva care, la mânie, nu uita că ştie carte şi deci măsoară greutatea afirmaţiilor. Tot atunci a spus că ar vrea ca Domnul să-l ia la El cât mai repede. Într-un fel - vai! -, dorinţa i-a fost îndeplinită. La pomenirea sa, cea mai importantă de după moarte, gândurile noastre îl însoţesc şi-l slujesc. Este calea spre o posteritate pe care o dorim cinstită.(Dan Stanca)