Specific naţional în icoana românească

"Graţie tradiţiei, un popor ocupă un loc în civilizaţia generală şi îşi clădeşte un viitor din demnitatea trecutului", spunea Olga Greceanu. Arta luată în sine poate fi considerată forma sau expresia unei sensibilităţi.

Dacă în icoana grecească întâlnim elemente specifice precum accentuarea notei realiste, accentuarea mişcării, o picturalitate sporită şi uneori chiar o recurgere curajoasă la clarobscur, în icoana rusească formele devin mai terestre, fizionomiile mai puţin austere fiind înlocuite cu chipuri ce inspiră bunătate sufletească şi comunică anumite sentimente, găsind uneori elemente senzuale şi emotive sau o gamă de culori deosebit de scânteietoare şi vesele, iar liniile capătă o prelucrare grafică precisă. Sau, cum caracteriza I. D. Ştefănescu, pictura religioasă rusească se caracterizează printr-un "desen ce tinde către caligrafie şi cu tonalităţi cromatice bine hrănite, calde, cu rezonanţă interioară şi aspecte metalice de pietre semipreţioase şi smalţuri ce încântă ochiul".

În icoana bulgară întâlnim manifestată în cel mai înalt grad ostilitate faţă de bizantinism, Lazarev caracterizând-o astfel: "Figurile, reprezentate în poziţiile cele mai diverse şi mai neaşteptate, sunt pictate într-o manieră liberă şi amplă, chipurile şi corpurile sunt modelate prin tuşe păstoase şi energice..., artistul nu se teme să reprezinte figuri seminude cu torsuri puternice şi braţe musculoase care amintesc de pictura antică. Nu mai puţin interesante sunt fundalurile peisagistice şi arhitectonice: rocile sunt desfăcute în blocuri care se lansează dinamic spre înalt, edificiile sunt foarte luminoase, decorurile arhitectonice se compun din pereţi, turnuri, porticuri în formă de "pi" grecesc, arhitrave sprijinindu-se pe coloane, pavilioane", iar "din punctul de vedere al compoziţiei, decorurile arhitectonice sunt puse în strânsă legătură cu figurile din primul plan supuse aceluiaşi ritm dinamic, arta ciudată, vivace, impulsivă... continuă tradiţiile libere şi pitoreşti. Artistul a rămas străin de reacţia academică ce domină la Constantinopol".

Despre icoana sârbească putem spune că "nu este cu putinţă să găsim în altă parte o asemenea varietate de tipuri iconografice. Chipurile umflate şi cam uniforme sunt lipsite de aristocratismul şi de spiritualitatea imaginilor bizantine. Compoziţiile apar, în cea mai mare parte a cazurilor, foarte încărcate, fundalurile arhitectonice sunt greoaie, figurile grosolane şi puţin proporţionate, drapajul cade în cute dure, carnaţia nu este redată prin tuşe subţiri şi pete de lumină, ci prin treceri bruşte de la părţile albe iluminate la părţile umbrite şi verzi. În toate acestea manifestându-se spiritul cel mai popular şi mai viril al artei sârbeşti, departe de măiestria rafinată a picturii constantinopolitane".

"Noi întâi am fost ortodocşi şi pe urmă am fost români"

Putem spune că prima impresie pe care şi-o face un străin venit pe pământul nostru este faptul că românul este mistic ortodox. Acest lucru este dovedit atât prin vorba noastră de altădată care era făcută din expresii biblice, fie prin arhitectură, icoanele din casă, ţesături şi fresce. Dacă ne-am fi ţinut permanent de tipicul iconografic, am fi avut cu siguranţă o artă identică artei bizantine, dar trecută prin imaginaţia zugravului nostru fără cultură prin memoria căruia arta a luat o înfăţişare simplă, care exprimă credinţa. Misticismul zugravului a făcut pictura mistică. Ţinta zugravului era credinţa şi totul se cântărea în funcţie de asta. "Ortodoxismul îi pătrunde toate ideile, toate sentimentele, îi colorează toate senzaţiile." Numai astfel se explică diferenţa între arta noastră, a grecilor, a ruşilor sau bulgarilor sau a altora de origine bizantină. Am primit arta de la ei, dar am modelat-o după sufletul nostru. Pictura religioasă rusească manifestă o dorinţă puternică de a atinge profunzimea, de a scăpa de limitele convenţionale. Arta românească rămâne la decoraţia de suprafaţă mai aproape de izvorul ortodox. Faptul se poate explica tot istoric, "căci de unde noi ne-am născut ortodocşi, ruşii nu au devenit ortodocşi decât în secolul al X-lea. Ei au suprapus deci o religie peste o credinţă păgână şi au primit bizantinismul - din a doua sa fază de dezvoltare - ca o artă, nu ca o necesitate sufletească". Practic, ei concretizează sentimentul, pe când noi ţinem la frumuseţea spirituală. Deşi am plecat cu toţii de la acelaşi bizantinism, cărările au fost diferite, mediul social, cultura, clima ori interesele politice, educaţia sau sângele, temperamentul, toate sunt diferite. Slavii, caracter vioi, puternici, iubitori de viaţă, simt diferit faţă de românul cu fire răbdătoare şi blajină. Icoanele noastre au o ţinută monotonă, fără mari contraste, cu înfăţişări timide, simple, invocând o linişte bine-meritată, un repaus, un calm, o discreţie, ce nu se regăsesc nici în bizantinismul ruşilor, nici în renaşterea italienilor, nici în arta modernă a francezilor. Toate acestea capătă înţeles prin faptul că ortodoxismul a fost cea dintâi noţiune morală pe care am primit-o, "fiindcă noi întâi am fost ortodocşi şi pe urmă am fost români". Olga Greceanu afirma că, "dacă specificul naţional prin definiţie e caracterul psihic comun tuturor locuitorilor aceloraşi ţări la care determină aceleaşi predispoziţii morale şi aceleaşi concepţii în viaţa sufletească, atunci acelaşi caracter psihic se găseşte şi la baza manifestărilor artistice, determinând specificul naţional în artă".