Ştefan Bănulescu şi metafizica şesului

Născut în urmă cu mai bine de opt decenii, chiar de Naşterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie, prozatorul Ştefan Bănulescu a avut parte de o viaţă în care succesul a alternat cu retragerea. S-a stins în 1998 după ce primise Premiul Naţional de Literatură. Era considerat un clasic în viaţă şi toate judecăţile asupra operei sale îndreptăţeau o asemenea înaltă situare.

Ştefan Bănulescu a fost mereu un om al câmpiei, din Ialomiţa, şi de aceea proza sa, nu foarte mare ca extindere, dar extrem de densă, redă un mister al întinderilor plane cum poate nici un alt prozator român nu a reuşit. Dacă ar fi să mă gândesc numai la povestirea "Dropia" din volumul "Iarna bărbaţilor", şi aş avea toate motivele să-mi susţin afirmaţia până în pânzele albe. Spre deosebire de pitorescul pe alocuri prea încărcat al lui Fănuş Neagu sau de proza "suci-ţilor" a lui Nicolae Velea, ceea ce a scris Ştefan Bănulescu face parte dintr-o altă lume. A debutat după 1965, în perioada faimoasei deschideri a societăţii noastre, cunoscută şi sub numele de "mica primăvară românească". Atunci au ieşit la lumină prozatori şi poeţi, atunci ni se părea că tot ce zboară se mănâncă şi în consecinţă scriitorului român i se oferea o perspectivă nemaivisată de el vreoda-tă. Numele lui Mircea Eliade era întrebuinţat tot mai des de intelectualii români, iar proza sa fantastică scrisă în străină-tate era publicată şi la noi, beneficiind de prefaţa argumentată chiar a nepotului său, Sorin Alexandrescu. Ştefan Bănules-cu a fost unul dintre autorii care au intrat în haina eliadescă fără a fi socotit un epigon sau un pastişeur al maestrului. Însuşi Mircea Eliade când a avut prilejul să citească volumul "Iarna bărbaţilor" a rămas încântat de ce a scris mai tânărul său confrate şi a înţeles că direcţiile de dezvoltare a prozei fantastice sunt multiple. Ştefan Bănules-cu descinde însă mai degrabă din Vasile Voiculescu decât din Eliade. La el, fantasticul este organic, ţâşnit din magma realităţilor pe care le descrie, şi nu are nici o legătură cu o dimensiune "suprapusă", livrescă. El nu a făcut niciodată breşa în cotidian, ci a intuit o lume în care fantasticul este la el acasă. Din acest punct de vedere este mult mai aproape de autorii sud-americani decât de cei de factură gogoliană. Se poate spune că, dacă ar fi scris mai mult şi nu ar fi avut perioade lungi de tăcere, Ştefan Bănulescu ar fi impus aici, în răsăritul Europei, în comunism, o direcţie a prozei fantastice care ar fi concurat de pe poziţii de egalitate cu ceea ce făceau prozatorii latino-americani în condiţiile dictaturilor de dreapta, la celălalt capăt de lume. La urma urmei, era cam de o vârstă cu Gabriel Garcia Marquez, iar vestitul "Un veac de singurătate" putea să-şi primească replica prin "Cartea milionarului" bunăoară. De altminteri, trilogia proiectată de autor, dar din păcate nedusă la sfârşit, avea asemenea contururi magico-mitologice, ceea ce ar fi redat spaţiului de câmpie din inima Bărăganului o aură cu totul şi cu totul neobişnuită. Dacă dacologii spun că aici s-ar fi aflat cetăţi faimoase geto-dacice, gen Piscul Crăsanilor, atunci ar fi putut fi meritul lui Ştefan Bănulescu ca prin intuiţia sa artistică să reînvie un univers apus, dar ale cărui potenţialităţi puteau fi puse literar în valoare. Nu a avut destulă energie şi, atins de o melancolie sumbră, a ales în locul muncii sistematice tăcerea care-l închidea într-un fel de clopot impenetrabil. Ar fi împlinit în această toamnă 86 de ani şi probabil că, dacă ar fi trăit, nu ar fi fost cu nimic altul decât cel care încă din anii â80 alesese calea unei stranii recluziuni. Metafizica şesului din opera sa scoate în evidenţă ceea ce omului de rând îi scapă. Câmpia este mai misterioasă decât muntele. Mergi exasperat că nu se întâmplă nimic şi deodată, ca din nimic, răsar fastuoase compoziţii imateriale. Ştefan Bănulescu nu a avut chemare pentru politică şi de aceea nu-i prea aprecia pe prozatorii "grei", frământaţi, problematici. El a ştiut mereu că mai mult contează graţia unui peisaj decât dezvăluirea unui "mare" adevăr. Hieroglifa încifrată într-un pâlc de salcâmi este cheia spre o altă lume. Poate chiar lumea de apoi...