„Suferinţa şi creşterea spirituală“

Cartea părintelui dr. Liviu Petcu, intitulată „Suferinţa şi creşterea spirituală“, Editura AXIS, Iaşi, 2012, tratează despre sensul şi semnificaţiile suferinţei, arătând că răbdarea omului în ispite îi poate spori viaţa duhovnicească şi îl face tot mai asemănător cu Mântuitorul Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. 

 

Structurată pe zece capitole, opera „Suferinţa şi creşterea spirituală“ îl conduce pe cititor spre o gândire profundă şi spre o trăire teologică mai intensă a înţelegerii duhovniceşti a logicii credinţei şi a tainei suferinţei. Autorul a prezentat şi rezultatele unor cercetări ştiinţifice în materie de medicină, bioetică, psihologie, sociologie etc. Modul în care este dezbătută problema suferinţei conduce la înţelegerea bolii într-un alt mod, la încadrarea acesteia în planul lui Dumnezeu de mântuire a persoanei şi deci la acceptarea suferinţei mai uşor. Cartea cuprinde îndrumări, recomandări şi încurajări pentru cei care doresc o asumare a suferinţei, văzută ca o pedagogie spre îndreptare, venită din partea lui Dumnezeu. Bolnavul credincios ce suferă îndelung capătă certitudinea că îi este de ajuns harul lui Dumnezeu, căci puterea Lui se desăvârşeşte în rugăciune. Creştinismul, ancorat în cuvintele Domnului Hristos, Care a spus Oricine nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38), are puterea de a transforma suferinţa şi de a o îndulci. Prin exemple edificatoare, autorul arată că sfinţii ne învaţă răbdarea crucii prin care dobândim mântuirea. „Dacă Dumnezeu vede necesar şi mântuitor ca unii să răpească Împărăţia cerurilor mai ales prin răbdarea bolii şi a suferinţei, bunii creştini nu cârtesc, nu se revoltă, nu sunt cuprinşi de indignare, ci mulţumesc Domnului pentru această şansă de curăţire, de mântuire. Ei doresc să se purifice de impurităţile sufleteşti prin suferinţa din această viaţă, pentru a scăpa de suferinţa viitoare, care este veşnică şi de nesuferit“, arată autorul în paginile lucrării. Lecturând paginile cărţii, cititorul va putea realiza că sfinţii ne învaţă că prin răbdarea crucii dobândim mântuirea. Prin pătimiri omul se îndepărtează de faptele rele. Atunci când Domnul Hristos nu eliberează omul de durere printr-un mijloc miraculos, cu siguranţă El dăruieşte puterea de a îndura suferinţa până la capăt. 

 

O ideea centrală este aceea că Hristos Domnul este un bun Prieten de suferinţă, Care înţelege, compătimeşte şi ajută pe om, El este „Arhiereul care compătimeşte“ şi suferă împreună cu cel suferind. Totodată El este şi Vindecătorul şi Mângâietorul suferinţei. Aşadar, creştinul Îl regăseşte pe Mântuitorul Hristos deodată în persoana suferindă şi în cea care vindecă de suferinţă. Domnul Iisus Hristos Se oferă omului ca un Dumnezeu compătimitor, ajutător şi blând, propunând tămăduirea, nu impunând-o, deoarece ea se sprijină pe dorinţa omului de a fi vindecat. De asemenea, Dumnezeu tămăduieşte neputinţele şi bolile oamenilor prin alţi oameni. În acest sens, referindu-se la medic şi pacient, autorul arată prin exemple emoţionante că datoria unui medic bun nu se rezumă doar la a „diagnostica şi a prognostica, la modul cât mai exact, cu mijloacele şi metodele cele mai avansate, cât şi a înţelege, a asculta, a stabili o relaţie de încredere cu pacientul şi familia sau apropiaţii acestuia“. Un doctor credincios îşi recunoaşte limitele şi apelează întotdeauna la un ajutor mai presus de puterile sale, oferit de Dumnezeu. În încheiere, autorul arată importanţa credinţei şi necesitatea rugăciunii, tratând despre Taina Sfântului Maslu, o Taină a vindecării sufleteşti şi trupeşti, şi despre puterea vindecătoare izvorâtă din trupurile sfinţilor. (Diac. Ştefan Sfarghie)