Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Tăcerea cuvintelor

Tăcerea cuvintelor

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Cultură
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean - 13 Sep, 2020

Trăim de câțiva ani într-o inflație de cuvinte ce semnalează graba unei lumi noi și lipsa de consistență a mesajului ce nu mai poate fi trăit la nivelul unei experiențe personale. Pe zi ce trece apar tot felul de mode noi, fiecare cu sacerdoțiul ei științific și cu figuri de guru apărute peste noapte, fie că vorbim de cultul naturii, mistica orientală, neomarxism sau structuralism.

Alvin Toffler în cartea sa „Al treilea val” ne atrăgea atenția încă din secolul trecut asupra acestui „război cultural” dintre tehnologia modernă și postulatele înrădăcinate adânc în societatea industrială, pe cale de dispa­riție: „Așa cum odinioară Al doilea val a înghițit viziunile tradi­ți­onale, difuzând în locul lor un sistem de credințe numit de mine «realism industrial», în prezent constatăm începuturile unei revolte filosofice având drept scop detronarea dogmelor dominante din ultimii trei sute de ani”.

Se pare că asistăm la o re­cru­des­cență a religiei fundamentaliste și la căutarea disperată a cre­dinței în ceva, indiferent în ce.

Pe acest fond începe să-și facă loc (timid) ideea că progresul nu mai poate fi măsurat numai pe criteriul nivelului material sau tehnologic de trai, iar o societate care este decăzută din punct de vedere moral, politic sau estetic nu poate fi considerată o societate avansată.

Odată cu noua epidemie se simte din ce în ce mai acut nevoia unor alegeri mai consistente din partea omului și a societății din care face parte. Din acest proces nu putea lipsi Biserica, ce se confruntă și ea cu aceleași dileme existențiale raportate la calitatea mărturisitoare a cre­dincioșilor ei, fie că vorbim de preoți sau de credincioși.

Cuvântul închide prin precizare, tăcerea deschide spre nemărginit

O dilemă care mi-a dat mult de gândit în „Starea de urgență” a fost legată de raportul dintre tăcere și cuvânt. În ce măsură avem nevoie de cuvânt sau de tăcere în aceste vremuri cel puțin tulburi sau, mai bine spus, cum putem echilibra „balansul” dintre cuvânt și tăcere având drept măsură îndemnul Eclesiastului: „Vreme este pentru a tăcea și vreme este pentru a vorbi” (Ecl. 3, 7).

Ar fi de prisos să spun că omul concepe cunoașterea și comunicarea ca o funcție prin excelență a cuvântului, dar atât sub raport exis­tențial, cât și teologic sau filosofic, cuvântul limitează. Cu­vân­­tul omului este tributar spa­țiilor comune, dar nu are acces neapărat în infinitul existen­ței. Aș putea spune că, dacă cuvântul închide prin precizare, tăcerea deschide/dez­­măr­ginește pentru că ea este izvorul cuvântului ­(George Ranete, Cunoaș­terea prin tăcere, Alba Iulia, 2004).

Tăcerea e confundată de multe ori cu un simplu „gol”, dar ea e „golul” plin de sens

Orice cuvânt se naște din tăcere și are nevoie de ea, pe când tăcerea e suverană, neavând nevoie de cuvânt. Experiența vieții ne arată că de multe ori cuvintele pot fi goale, iar tăcerile pot fi pline mai mult decât orice cuvânt.

E celebră o apoftegmă din Pateric care povestește despre vizita Episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Doritori să-l impresioneze pe ierarh, l-au rugat pe Avva Pamvo să-i spună episcopului un cuvânt de zidire. Bătrânul le-a zis: „Dacă nu-l zidește tăcerea mea, nu-i va folosi nici cuvântul meu”. Aceasta ne arată cât de importantă este în tradiția viețuirii pustnicești isihia (liniștea și tăcerea).

„Dintre toate virtuțile, Dumnezeu a ales isihia”, ne spune spiritualitatea Patericului. „Isihia” are o semnificație care depășește cu mult etimologia cuvântului. Ea ne arată că tăcerea nu este o problemă de sonoritate, ci una de echilibru interior și pace sufletească. Cel echilibrat este întotdeauna liniștit, astfel încât poate controla și trecerea de la tăcere la cuvânt fără să-și piardă tăcerea, adică isihia.

Isihia, călătoria spre inima noastră

Chiar dacă pentru mulți isihia este legată în primul rând de „spiritualitatea chiliei”, în sensul adevărat al cuvântului, isihast nu este cel care viețu­iește tru­peș­te în ­pustie, ci acela care călă­to­rește lăuntric în propria inimă.

Un om poate fugi în pustia geografică, spune Mitropolitul Kallistos Ware, dar inima să-i rămână în lume, însă poate fi și invers, omul poate trăi tru­pește în cetate, dar să fie un adevărat isihast în inima lui. Pentru creștinul autentic, starea duhovnicească este infinit mai importantă decât locul.

De aceea, Sfântul Simeon Noul Teolog credea că plenitudinea „vederii” lui Dumnezeu ­este cu pu­tință atât în mijlocul orașului, cât și în munți și chilii, pentru că adevărata pustie este în adâncul inimii.

Adâncimea tăcerii și ascuțimea cuvântului

Raportul cuvânt-tăcere este determinat de nivelul duhovnicesc al fiecărei persoane atât cu sine însăși, cât și cu ceilalți și se exprimă prin discernământ sau „dreaptă socoteală” la care a ajuns omul prin paza minții și a sufletului. De aceea, Părin­ții recomandă să stai în fața lui Dumnezeu cu mintea în inimă și să rămâi astfel neîncetat până la sfârșitul vieții.

Este interesant de observat cum dezvoltă părintele Remete în masiva și densa lucrare a sa: „Cunoașterea prin tăcere”, raportul dintre cuvânt și tăcere din perspectivă teologică: „În omul teologic, cuvântul este tăcere, adică adâncime și putere mai presus de fenomenal, iar tăcerea este acumulare și greutate de sens și lucrare. Cuvântul este vârful sau fața omului teologic, tăcerea este adâncimea, rădăcina sau spatele. În omul deplin fiecare se străvede, se luminează și se explică prin cealaltă; în el, cuvântul e tăcere și tăcerea e cuvânt”. Cu greu putem înțelege măsura Părinților: „Cel ce stă de vorbă cu vreunii trebuie să-și arate fața și cuvântul vesele, dar cugetarea dinăuntru să suspine”.

În sens duhovnicesc, tăcerea naște cuvânt și nu invers. Poate nu este lipsit de sens să ne amintim de intuiția „antropologică” a Simonei Weil, care leagă strigătul Fiului pe Cruce de tăcerea Tatălui, arătând prin aceasta că tăcerea este raportul ființial și modul propriu de exprimare a Tatălui față de Fiul. Tăcerea naște mereu Cuvântul, este principiul și izvorul lui, iar Cuvântul descoperă la nesfârșit infinitele sensuri și bogății ale Tăcerii. Acest raport primordial își găsește analogie și în om pentru că și omul concepe cuvântul în suflet ca o naștere din tăcerea spiritului care cugetă.

Dacă există o dimensiune vindecătoare a tăcerii, ea se conturează în frumusețea elegantă a spiritului care nu mai este stăpânit de patimi, a omului de caracter atent la freamătul lumii, dar necuprins de ea.

Într-o lume care își regân­dește paradigmele existențiale, modelul isihastului poate fi o opțiune pentru cei care caută Împărăția lui Dumnezeu. Isihastul este, prin excelență, cel care ascultă și se des­chide prezenței lui Dumnezeu atent la cuvânt: „Opriți-vă și cu­noaș­­teți că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10).