„Urma paşilor Tăi...“ şi pe urmele Olgăi Greceanu

Un nou gen al teatrului creştin sau confesional a început să se cristalizeze în spaţiile ortodoxe ex-comuniste. Considerabil mai ieftin ca filmul, produsul teatral era firesc să beneficieze primul de libertatea de exprimare religioasă, câştigată în urmă cu două decenii şi ceva şi pe care riscăm acum să o pierdem... Continuând tradiţia marii literaturi de meditaţie existenţial-religioasă ori pe cea a misteriilor medievale de inspiraţie biblică sau hagiografică, spectacolul de teatru creştin rămâne, totuşi, o prezenţă extrem de discretă în România. Mult mai bine l-a valorificat Rusia, care a reuşit să întemeieze aproape în fiecare centru cultural studiouri de teatru ortodox profesioniste sau de amatori şi să-i dedice şi festivaluri, concentrând tot atâtea momente de efuziune ale spiritului popular şi creştin.

În România, fenomenul este mai firav; totuşi, de ani buni, măcar în preajma Sfintelor Sărbători, posturile naţionale de radio sau de televiziune, câte un studio teatral sau vreun grup de artişti independenţi prezintă „câte ceva“: selecţii de poezie creştină, dramatizări după fragmente din Evanghelie ori după (puţin cunoscute) texte religioase ale clasicilor literaturii, rareori un material dramaturgic inedit. Fenomenul fiind atât de timid promovat şi atât de puţin mediatizat (practic, cronicile acestor spectacole lipsesc cu desăvârşire), impresia - întreţinută şi de producători - este aceea de veşnic pionierat. 

În preajma Crăciunului din 2013, Aula Bibliotecii Naţionale din Bucureşti a prezentat monospectacolul „Diaconiţa Olimpiada“ produs de Compania teatrală „Zona“ după corespondenţa din exil a Sfântului Ioan Gură de Aur, în regia lui Marian Popescu şi interpretarea Anei Calciu, spectacol preluat şi difuzat abundent în această primăvară de Televiziunea „Trinitas“.

Tot în Postul Sfintelor Paşti, pe 9 şi 17 aprilie, Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti (ARCUB) a prezentat spectacolul de teatru „Urma paşilor Tăi...“, o adaptare după jurnalul de călătorie în Ţara Sfântă al Olgăi Greceanu, „Pe urma paşilor Tăi, Iisuse...“

Producţie independentă, spectacolul este o avanpremieră, adică, după cuvintele regizoarei Eliza Bercu, actriţă şi coordonator de programe la ARCUB, se află „în perioada de testare la public“, nefiind încă inclus în repertoriul Centrului Cultural bucureştean.

Spectacolul are în primul rând meritul de a aduce în prim plan, adică în circuitul de valori creştine de azi, remarcabilul text de meditaţie la Patimile Domnului al pictoriţei interbelice Olga Greceanu, scris prin 1933 cu ocazia unui pelerinaj la Locurile Sfinte, dar redescoperit şi publicat abia în 2008, de Iuliana Mateescu la Editura Idaco.

Textul venerabilei pictoriţe alternează filele jurnalului de pelerin, plin de observaţii atente şi avizate, cu cele ale meditaţiei moral-religioase pe tema Patimilor. Preluat de punerea în scenă a Elizei Bercu în fragmente practic nemodificate, monologul Olgăi Greceanu este descompus într-o polifonie de voci - şapte: şase femei şi un bărbat -, imaginând şapte personaje sau şapte ipostaze ale artistei pelerine, care preiau şi reverberează în variaţiuni emoţionale vag nuanţate monodia sacră a aceleiaşi mari emoţii mistice: descoperirea realităţii sensibile a trecerii Mântuitorului pe pământ.

Cei şapte actori, majoritatea tineri, dar cu un portofoliu bogat - Liliana Pană, Afrodita Androne, Vitalie Bantaş, Amalia Ciolan, Maria Radu, Ana Maria Bercu şi Eliza Bercu -, provin de pe scenele bucureştene (în special a Teatrului Naţional şi a Teatrului Mic), de unde unitatea modului de construcţie a personajelor, a căror sensibilitate la mister, extrovertită şi copilăresc de spontană, dă prospeţime şi o anumită lejeritate spectacolului. Emoţia mistică este exprimată mai mult prin explozie afectivă imediată, sonoră, decât prin tăcere.

O coregrafie atent concepută a mişcărilor scenice geometrizează un spaţiu abstract, al cărui unic element decorativ este o mică plantă de ghiveci, pe post de sicomor biblic. Veşmintele de in alb ori de culoarea nisipului, extrase din garderobele de vară de ultimă oră (unul singur e negru, simetrizând raportul 6:1 al genurilor), veşminte urbane, dar totuşi atemporale, sugerează spaţiul deşertic al dramei christice, cel de azi, ca şi cel de-acum două mii de ani.

Destinat publicului care a primit revelaţia evanghelică, spectacolul adânceşte şi materializează locurile emoţionale preexistente în bagajul cultural creştin, nepotenţând producerea altora noi. Adică are un target bine definit. Dar şi aceste locuri emoţionale trebuie exersate: este primul pas al demuzeificării culturii confesionale, pas început în epoca interbelică, curmat brutal de tăvălugul ateu şi aflat acum în timidă dezmorţire. Avem, cu toţii, multe de făcut, pentru ca aceşti paşi să poată continua, spre a conflua, dialogic şi creativ, şi cu restul agorei. (Mulţumiri graficianului Ioan Cuciurcă pentru excelentele fotografii din timpul spectacolului, puse la dispoziţie.)