Vasile Voiculescu, jertfa prin cuvânt

Vasile Voiculescu este un nume fundament al poeziei noastre din secolul XX. Deşi anumite clasamente îl ignoră, acest fapt nu trebuie să ne influenţeze sau să ne întristeze. Judecata unui critic sau a altuia ne interesează doar în măsura în care îşi dovedeşte miopia. Mai presus de valoarea literară fluctuantă se află omul, ca fiu al Domnului, care nu a făcut nici un fel de compromisuri şi şi-a dus crucea până la capăt.

Vasile Voiculescu a intrat la 75 de ani în puşcărie, consfinţind parcă prin jertfa sa politica aberantă a acelui regim. A fost, cum ar veni spus, patriarhul lotului Rugul Aprins şi prin suferinţele îndurate a făcut din pătimire o veritabilă misiune. În teribilul proces a mai fost jertfit şi Sandu Tudor, dar care oricum era mult mai tânăr. Se poate spune că medicul Voiculescu a fost cel mai bătrân deţinut politic al României sau împarte această calitate cu Iuliu Maniu şi monseniorul Ghyka. Senectutea l-a înnobilat şi a făcut din mizeria condiţiilor de detenţie un fel de anticameră înainte de-a păşi spre celălalt tărâm. Lirica sa numără o serie de poeme remarcabile, pe care ne-am îngăduit să le socotim "poeme ale crucii", toate scurte, ca nişte săgeţi rugăciuni trimise spre cerul atoateprimitor. Crucea-Cheie, Crucea-Arcă, Crucea-Mireasă, Crucea-Remediu, Crucea-Înălţare, Crucea-Jug, acestea sunt poemele care-l reprezintă cel mai bine şi pun în valoare deplină arta sa poetică şi religioasă. Au fost scrise în anii â50, înainte de închisoare. "Tu-nsemni peste lume cea mai înaltă lege/Din patru Zări aduni puterile toate.../ Cine-ar putea vreodată-nţelege/ Misterioasa, groaznica Ta simplitate// Chip al infinitului răstignit în noi/ Punem slabele noastre braţe peste-ale Tale/ Pironeşte-mi-le de aripile-Ţi triumfale/ Să mă înalţi cu tine din lăuntricul gunoi..." Este aici o formă simplă de asumare care depăşeşte atât nivelul pioşeniei comune, cât şi celălalt stadiu al revoltei inepte. Vasile Voiculescu în tot ce a scris s-a dovedit atât un bun cunoscător al suferinţei şi mizeriei omeneşti, cât şi un degustător al seninului unde toţi, mai devreme sau mai târziu, poate vom ajunge. Lirica sa are torsiuni şi zvârcoliri, dar în egală măsură planează imperial la înălţimi ameţitoare. Împletirea acestor dimensiuni dă forţă întregii sale creaţii şi face din el un poet autentic, pe care nu-l interesează nici originalitatea gratuită şi nici declarativismul doctrinar. Este (încă) prezent în manuale - nu se ştie ce se va întâmpla peste vreo două decenii de bulversare valorică, iertat să-mi fie pesimismul -, dar de cele mai multe ori profesorii îl predau convenţional, moştenire, din păcate, a epocii trecute, înainte de 1989. Pe vremea mea era vârât în categoria tradiţionaliştilor, cu toate că poetul este mai presus de o asemenea însuşire, aceasta din motivul că opera sa e o pledoarie în favoarea viului, deci a Tradiţiei prezente, şi nu depozitează arhive de obiceiuri şi datini. De aceea dimensiunea creştină a liricii sale este esenţială deoarece tocmai aceasta garantează viul şi îl scapă pe autor de etichete prăfuite. Vasile Voiculescu este un mare poet religios fără ca prin aceasta să fie periclitat de dogmatism. El înaripează fiecare sentiment şi face din trăirea duhovnicească un prilej de exaltare. Când nu vom mai fi exaltaţi, inevitabil, îl vom pierde şi pe el. Atunci jertfa sa va fi totală. (Dan Stanca)