Vestea cea Bună a Întrupării, purtată la casele tuturor

Tradiţie străveche, mersul anual cu icoana pe la casele credincioşilor în ajunul praznicului Naşterii Domnului este un eveniment pastoral cu profunde semnificaţii teologice şi implicaţii misio­nare. În funcţie de mărimea parohiei, preoţii ortodocşi pleacă cu câteva zile înainte (sau cel mai târziu în Ajunul Crăciunului) pe la casele credincioşilor ducând cu ei icoana Naşterii spre închinare şi vestind eveni­men­tul Întru­pării prin cuvintele troparului, cântat pe glasul al IV‑lea: „Nașterea Ta, Hristoa­se, Dumnezeul nostru, răsă­rit‑a lumii Lumina cunoș­tinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s‑au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul Cel de Sus, Doamne, slavă Ție!”

Aşa cum se ştie, prăznuirea Naşterii şi cea a Botezului Dom­nului erau unite în tradiţia creştină veche, sărbătorindu‑se deodată, în data de 6 ianuarie. Abia din secolul al IV‑lea aceste sărbători au început să fie celebrate separat, Boboteaza rămânând la data de 6 ianuarie, iar Naştera Domnului fixându‑se la data de 25 decembrie, adică la exact 9 luni după prăznuirea Bunei Vestiri (25 martie). Această despărţire a celebrării s‑a constituit nu numai în două praznice împărăteşti diferite, ci şi în două vizite pastorale specifice ale clerului pe la casele credincioşilor: cu icoana pentru a vesti Naşterea Domnului şi cu Agheasma Mare pentru a sfinţi casele credincioşilor, odată cu praznicul Bobotezei. Aşadar, am putea spune că tradiţia mersului cu icoana Naşterii este extrem de veche. Una dintre mărturiile păstrate cu privire la prezenţa acestei rânduieli prin părţile noastre este cea a lui Paul de Alep, cleric şi cronicar sirian, care, însoţindu‑l pe Patriarhul Macarie al Antiohiei într‑o călătorie prin Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII‑lea, notează în jurnalul său despre această tradiţie pe care a găsit‑o vie pe meleagurile româneşti. Astfel, el povesteşte cum în ajunul praznicului clericii, însoţiţi de dascăli, de psalţi, dar şi de un întreg cortegiu de sărmani, umblau toată noaptea pe la casele credincioşilor cu icoana sărbătorii cântând troparul Naşterii. Mărturia diaconului sirian este importantă nu numai pentru că ea atestă această practică încă de acum câteva sute de ani pe teritoriul românesc, dar şi pentru faptul că amănuntele pe care le furnizează demonstrează consecvenţa în elementele practice ce alcătuiesc această rân­duială.

Semnificaţii

Într‑un anumit fel, această practică este o prelungire a gestului pe care îl face Dumnezeu, Care „S‑a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându‑Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându‑Se ca un om” (Filipeni 2, 7) pentru ca „tot cel ce crede într‑Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Imi­tând acest moment al iconomiei mântuirii lumii, slujitorii Bisericii ies din sfintele biserici, lasă „casa Tatălui” (Ioan 14, 2) şi se duc în casele credincioşilor pentru a le aduce Vestea cea Bună a Întrupării. Este o ieşire din spaţiul liturgic consacrat, prin aceasta prelungind dincolo de zidurile locaşurilor de cult bucuria venirii lui Dumnezeu, făcând‑o parcă mai accesibilă tuturor, ducând‑o în chip personal la toţi cei care iubesc lumina mai mult decât întunericul (cf. Ioan 3, 19). De fapt, potrivit Evangheliştilor Matei şi Luca, Naşterea Domnului este marcată de elemente cosmologice (Matei 2, 7‑10), care, împreună cu privegherea păstorilor (Luca 2, 8) şi cu slavoslovia puterilor cereşti (Luca 2, 14), dar şi cu închinarea magilor (Matei 2, 11) - toate, alcătuiesc atmosfera acestui praznic. Aceste elemente se actualizează în actul liturgic, dar de data aceasta dincolo de spaţiul obişnuit circumscris cultului. Astfel, precum oarecând păstorii de pe lângă Betleem, preoţii, dascălii şi credincioşii priveghează întru aşteptarea Pruncului ceresc; pentru a se deplasa ei ies afară sub cerul înstelat – care indică spre ieslea Pruncului ceresc; se închină icoanei Naşterii ca oarecând magii din Răsărit, în timp ce cântarea troparului este o însoţire omenească la slavoslovia îngerească.

Scopul pastoral‑misionar

Deplasarea preotului la casele credincioşilor în diferite răstimpuri ale anului face parte din strategia pastoral‑misionară a Bisericii Ortodoxe şi are o semnificaţie aparte. Desigur, preotul intră în casele credincioşilor, la invitaţia acestora din urmă, şi cu prilejul unor evenimente sau situaţii concrete ale vieţii creştine: citirea rugăciunilor la femeia lehuză (în prima şi a opta zi după naştera unui copil), pentru spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor bolnavi, la trecerea la cele veşnice a vreunui credincios ş.a. Însă, de câteva ori pe an, vine în casele credincioşilor nu pentru a răspune unor nevoi imediate legate de viaţa duhovnicească a acestora, ci mai degrabă pentru a împărtăşi (şi aceasta întotdeauna în legătură cu marile praznice) din bucuriile credinţei, a se întări şi a se încuraja reciproc, cler şi popor. În acest sens, cu ocazia mersului cu icoana, preotul nu doar vesteşte bucuria Întrupării şi invită pe credincioşi la celebrarea liturgică, ci se descoperă ca părinte duhovnicesc. Manifestând paternitate duhovnicească, preotul arătă în faptă şi îndeamnă prin cuvânt la cele ce se cuvin întru prăznuirea acestei sărbători. De aceea, ziua de dinaintea Naşterii Domnului este o zi de ajunare, aşa cum o şi numeşte poporul: „Ajun” de la „ajunare” â post negru sau deosebit de aspru. Astfel, preotul nu se întinde la mese şi nici nu vine să primească, ci doreşte să se pregătească împreună cu fraţii săi creştini pentru marele praznic. Şi ce poate fi mai frumos şi mai potrivit în această pregătire decât să postească şi să se roage? Dar postul şi rugăciunea nu mai sunt, în acest caz, ceva singular, ci se manifestă comunitar, adică nu fiecare singur sau separat, ci împreună: părinţi şi fii duhovniceşti, într‑o frăţietate duhovnicească. Aşadar, vizita pe care preotul o face cu icoana Naşterii în casele credincioşilor este o manifestare a grijii părinteşti întru pregătirea tuturor pentru marea prăznuire. Lăsând de o parte toate preocupările lumeşti şi cercetând pe fiecare din cei încredinţaţi cu îndemnuri la primenire sufletească prin post, rugăciune şi deschidere către celălalt, preotul este chemat să se dăruiască comunităţii, pregătind, astfel, pe credincioşi pentru Darul cel mare al Cuvântului Întrupat.