Viața

Odată, un biet fiu al deşertului a visat un vis: Marea Mediterană se întindea în faţa lui şi era privită din trei părţi de malurile arzătoare ale Africii cu palmierii ei plăpânzi, de vastele deşerturi siriene şi de malul Europei, plin de oameni şi săpat pe de-a-ntregul de mare.

Într-un colţ, deasupra mării nemişcate stătea cuminte străvechiul Egipt. Piramidele se vedeau, una peste alta; pietrele din granit vegheau cu ochii lor suri, şlefuiţi sub forma sfincşilor. Şi o mulţime de trepte... Egiptul se vedea grandios, adăpat de Nilul cel măreţ, decorat cu însemne secrete şi cu animale sacre. El stătea nemişcat, vrăjit, asemenea unei mumii nebiruite de putreziciune.

Vesela Grecie îşi azvârlea peste tot liberele colonii. Pline de crânguri verzi, insulele mişunau în Mediterană; scorţişoara, viţa-de-vie, smochinii care foşneau din crengile pline de miere; coloanele albe ca sânii de fecioară se învârteau în extravagantul a­murg lemnos; adânc ofta marmura pătimaşă şi îşi admira frumoasa goliciune, aprinsă de un sculptor minunat; plină de buchete, cu toiege şi potire în mâini, ea se opri din jocu-i gălăgios. Tinerele şi frumoasele preotese cu buclele lor în vânt îşi aţintiseră cu inspiraţie privirile lor negre. Trestia legată sub forma unei lire, timpanele şi alte instrumente muzicale luceau, împletite în iederă. Corăbiile se îmbulzeau ca muştele în apropierea Rodosului şi a Kerkyrei, întinzându-şi steagurile curbate voluptuos înspre suflarea vântului. Şi toate acestea stau nemişcate, într-o măreaţă împietrire.

Tot aşa stătea şi se arăta Roma cea de fier, ameninţând cu o pădure de lănci şi lucind cu oţelul înfiorător al săbiilor. Ea puse ochii invidioşi pe toate cele din jur şi-şi întinsese asupra lor mâna ei plină de forţă. Stătea însă nemişcată, la fel ca ceilalţi, fără a-şi mişca labele de leu.

Aerul oceanului ceresc era comprimat şi călduros. Marea cea Mare a Mediteranei nu pleos­căia defel, ca şi cum împărăţiile erau chemate la judecata cea înfricoşătoare dinaintea sfârşitului lumii.

Egiptul vorbi primul, clătinând din palmierii subţiri, din locuitorii câmpiilor şi întinzându-şi vârfurile ascuţite ale obeliscurilor: „Popoare, ascultaţi! Singur eu am pătruns şi am înţeles taina vieţii şi a omului. Toate sunt putreziciune. Artele sunt mici, plăcerile neînsemnate, dar şi mai neînsemnate sunt slava şi faptele eroice. Moartea, moartea stăpâneşte peste lume şi peste om! Moartea le înghite pe toate şi toate există pentru moarte. Mai este mult, mult până la înviere! Dacă va fi vreo înviere... Jos cu dorinţele şi plăcerile! Cât mai mare fă piramida, bietule om, pentru ca măcar cât de cât să-ţi prelungeşti săraca-ţi existenţă”.

Vorbi şi lumea grecilor cea limpede şi luminoasă ca amiaza, ca dimineaţa şi ca tinereţea. Se părea că în loc de cuvinte atunci se auzea doar respiraţia unei harfe: „Viaţa a fost creată pentru viaţă. Lungeşte-ţi viaţa şi împre­ună cu ea măreşte-ţi plăcerile. Toate să le faci pentru acestea. Priveşte cum a înmugurit natura şi cât e de frumoasă! Cum respiră toate într-un singur acord... Toate sunt în lume; toate câte au zeii, toate acestea sunt în lume. Trebuie doar să le poţi găsi. Bucură-te, dumnezeiescule şi semeţule deţinător al lumii; încununează-ţi cu coroniţă de stejar şi de lauri creştetul cel preafrumos! Goneşte la sclipitoarele jocuri carul de război, strunind cu sprinteneală caii! Şi alungă tot mai mult egoismul şi lăcomia de sufletul cel liber şi semeţ! Sculp­tura, paleta de culori şi harfa sunt făcute pentru a stăpâni lumea, iar stăpânitorul lor e frumu­seţea. Cu iederă şi struguri împodobeşte-ţi capul cel înmiresmat şi preafrumosul cap al prietenei celei ruşinoase. Viaţa-i făcută pentru viaţă, pentru plăcere - învaţă să fii vrednic de plăcere!”

Vorbi şi Roma cea cu totul de fier acoperită şi tremurând cu pădurea ei strălucitoare de lănci: „Am pătruns taina vieţii omului. Liniştea este înjositoare pentru om; ea îl distruge pe acesta. Măsura artelor şi a plăcerilor este prea mică pentru sufletul omului. Plăcerea constă într-o imensă dorinţă. Dispreţuită este viaţa popoarelor şi a omului fără faptele măreţe. O, omule, de slavă, de slavă aprinde-te! Fii purtat pe scuturile dese ale legiunilor pline de curaj, într-un avânt de veselie nemaiauzită şi asurzit de zgomotul metalic! Auzi cum s-a adunat la picioarele tale întreaga lume şi, avântându-şi lăncile, s-a unit într-un singur ţipăt? Auzi oare cum numele tău este pronunţat cu frică de triburile care trăiesc la capătul pământului? Tot ce cuprinde privirea ta umple de numele tău cel măreţ! Tinde veşnic spre aceasta! Lumea nu are hotare şi dorinţa nu are limite. Cucereşte mai departe lumea aspră şi sălbatică şi astfel vei cuceri şi cerul!”

Dar se opri Roma şi-şi împlântă ochii de vultur spre Răsărit. Spre Răsărit îşi îndreptă şi Grecia privirile frumoase şi ude de plăcere; spre Răsărit îşi întoarse şi Egiptul ochii tulburi şi fără de culoare.

Pământul e pietros; poporul e vrednic de dispreţ; un mic sătuc lipit de dealurile goi, umbrite pe alocuri de-un smochin uscat. După un gard mic şi ros de vreme stă un catâr. Într-o iesle din lemn stă un Prunc; deasupra Lui s-a plecat Maica Preacurată şi Îl priveşte cu ochii plini de lacrimi; dea­supra Lui, departe-n ceruri, stă steaua şi lumea întreagă e plină de lumina-i minunată. Căzut pe gânduri, străvechiul Egipt, înţesat de hieroglife, îşi plecă mai tare piramidele; cu mare nelinişte privi Grecia cea preafrumoasă; Roma-şi plecă privirea asupra lăncilor sale; îşi ascuţi auzul măreaţa Asie cu popoare de păstori; se înclină Araratul, strămoşul cel de demult al întregului pământ...

Traducere din limba rusă de pr. Eugeniu Rogoti după povestirea „Viața” din N.V. Gogol, „Opere complete”, Editura Academiei de Ştiinţe a URSS, vol. 8, 1952

Fidel credinței strămoșilor săi

Scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) s-a născut într-o familie de oameni credincioşi din regiunea Poltava, pe teritoriul actual al Ucrainei. Copilăria cu tradiţiile creştin-ortodoxe şi oamenii credincioşi l-a marcat pentru întreaga viaţă. Mai târziu, când a fost recunoscut ca mare scriitor în Peters­burg, capitala Imperiului Ţarist, acolo unde scriau mulţi intelectuali care promovau ateismul, Gogol a păstrat în scrierile lui credinţa strămoşilor. Eseul „Viaţa”, care este o meditaţie la Naşterea Domnului, face parte din volumul al doilea al cărţii „Arabescuri” a lui Nikolai Vasilievici Gogol şi, cel mai probabil, a fost scris la sfârşitul lunii august 1834, la scurt timp după apariţia nuvelei care l-a făcut celebru: „Serile din cătunul de lângă Dikanka”.