Grupurile „Plugușorul cu felinar” de la Tătăruși, Ansamblul folcloric „Ciureana” şi copiii de la Palatul Copiilor Iași vor vesti, mâine, 21 decembrie, pe scena amfiteatrului Muzeului „Ion Creangă”
Virgil Nemoianu sau calmul valorilor
La începutul acestei luni ne-a vizitat ţara, venind de peste ocean, profesorul Virgil Nemoianu, un model autentic de cărturar care a ştiut de-a lungul unei vieţi de citit şi de scris să învingă toate obstacolele şi ispitele, să nu se lase sedus de ideologii, să creadă până la capăt în virtuţile conservatorismului luminat.
A ţinut în Bucureşti mai multe cursuri despre raportul dintre literatură şi religie, aducând în prim-plan figuri reprezentative ale culturii britanice de la T.S. Eliot la G. K. Chesterton. A ales acei autori pentru care cuvântul Domnului nu este indiferent şi care au produs în actul lor cultural o vibraţie remarcabilă. Virgil Nemoianu se simte în largul său când tratează asemenea subiecte. Faptul că l-a ales pe Eliot nu este întâmplător. În fibra sa există o dimensiune a tradiţiei nepieritoare. În tot ce a făcut a vrut să atingă un liman al seninătăţii. A năzuit spre acel „calm al valorilor“, cum de altminteri se şi intitulează şi una dintre primele lui cărţi. Cel care semnează aceste rânduri l-a mai prins la catedra Facultăţii de Limbi Germanice, aceasta prin anii â70. Nici nu bănuiam că va fi acela ultimul an al activităţii sale într-un institut de învăţământ superior românesc.
Virgil Nemoianu a plecat din ţară în acea perioadă alături de personalităţi de factura lui Andrei Brezianu, Toma Pavel, Matei Călinescu şi, nu în ultimul rând, Sorin Alexandrescu. El a făcut cinste exilului nostru intelectual, ocupându-se numai de carte şi nelăsându-se tentat de colaborarea la diverse porturi de radio. Sau, dacă a făcut aceasta, s-a abţinut de la orice comentariu faţă de regimul politic din ţara de origine. Virgil Nemoianu este de altfel cărturarul pursânge şi nu are deloc vână de gazetar. Ceea ce dintr-un anume punct de vedere este o calitate. Volumele sale nu sunt locuite de nervul polemicii sau al pamfletului. El a vrut să facă pur şi simplu cultură şi să nu se risipească în dueluri în cele din urmă nefolositoare. Ştiinţa de carte este mai presus de orice patimă, pare domnia sa să ne spună, şi ne convinge prin mesajul său.
Editura Spandugino şi-a propus să realizeze seria de autor Virgil Nemoianu, retipărindu-i toată opera. Au apărut la recentul salon de carte două dintre primele sale opuri, „Structuralismul“ şi „Calmul valorilor“. Au fost cărţi scrise când autorul lor avea în jur de treizeci de ani şi un pic. Era pe la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70. România respira un aer al libertăţii înainte de-a veni nefastele „teze din iulie“. Şi Virgil Nemoianu respira acelaşi aer al culturii emancipate şi occidentalizate. Opinia sa despre critica literară este una dintre cele mai frumoase pe care am citit-o vreodată. „Critica nu poate epuiza literatura, iată de ce ideea restituirii integrale a operei de artă este utopică. Dacă numărul maxim de dimenisuni ale unui poem e n, atunci numărul maxim de dimensiuni simultan receptabile de critic este n-1. Operaţia critică este analogă proiectării unei piramide sau a unui con în plan trecerii din tridimensional în bidimensional...“ De-a lungul anilor, domnia sa s-a apropiat de Dumnezeu fără să se împăuneze vreodată cu ataşamentul religios. Virgil Nemoianu este exemplul de cărturar care a făcut din credinţă un vehicul discret pentru purtarea şi rafinarea ideilor. Inflamarea îi este străină şi nu crede în pathosul incult. S-a raportat la tezaurul de cunoştinţe al umanităţii cu evlavie, simţind că în tot ce s-a scris până acum s-a făcut simţită şi prezenţa Domnului care i-a inspirat pe autori. „Jocurile divinităţii“ este o carte apărută după 1989 în mai multe ediţii, în care el îşi expune teoriile privitoare la relaţia dintre o lume mişcătoare şi atemporalitatea divină. Cu ochii aţintiţi spre cerul stelelor fixe, creatorul îşi poate afla cu adevărat rostul şi nu se lasă turmentat de mode. Virgil Nemoianu este de altminteri omul de cultură mai presus de capriciile timpului. Zăbovind asupra operei sale, ne îndrumăm noi pe noi înşine spre o mai bună devenire.