Vlad Zografi sau arta de-a nu plictisi

Destinul lui este cu adevărat paradoxal. Studiase fizica, făcuse un doctorat în fizică la Paris şi, deodată, pe nepusă masă, ia hotărârea să-şi schimbe viaţa. Vine la Humanitas, la Gabriel Liiceanu, îi spune cine este, dar s-a săturat de ştiinţă şi ar dori să se angajeze ca redactor al editurii. Distinsul filosof l-a privit ca pe unul căzut din Lună, dar Vlad era foarte serios şi în spatele histrionismului se contura decizia celui pus pe fapte mari. Exact anii care au venit aveau să confirme. Vlad Zografi a debutat ca dramaturg cu piesa „Petru“ care a făcut senzaţie. Monica Lovinescu a lăudat-o cu toată autoritatea de care era în stare. Pusă în scenă la Teatrul „Bulandra“, Sala „Izvor“, s-a bucurat de o maximă audienţă. Cariera lui nu mai putea fi oprită. Au urmat alte şi alte piese, montate sau doar publicate. Vocea lui de dramaturg era inconfundabilă. Nu era nici ionescian, nici beckettian, cehovian sau pirandelloian. Era o prospeţime formidabilă pe care bătrânii teatrului românesc, de la D.R. Popescu la Iosif Naghiu, o pierduseră. Îi depăşea şi pe tinerii Vişniec sau Macrinici. Era ceva, banal spus, cu totul nou care-i ieşea de minune. Iată că acum ne deconcertează printr-un volum de eseuri intitulat „Infinitul dinăuntru“ publicat la editura unde s-a angajat în urmă cu aproape 20 de ani. De fapt, nu sunt nişte eseuri clasice, ci nişte mărturisiri savuroase, care poartă toate amprenta spiritului său neliniştit şi deci viu. De aceea cartea se citeşte cu mare plăcere fiindcă are la bază dorinţa fermă a autorului de a nu-l plictisi pe cititor. Arta lui Vlad Zografi este, de altminteri, aceea de-a nu-şi plictisi cititorii. Savoarea sa se confundă cu însăşi fiinţa sa. Am discutat de multe ori cu el şi de fiecare dată m-a uimit. Parcă are mereu lumea în faţă ca pe un miracol - dar nu este miracolul acela livresc şi atrofiat - şi de aceea el nici nu are cum să fie apatic ori blazat. Infinitul, desigur, nu poate fi decât sufletul omului. Dar cum? O fi şi cosmosul infinit, cum spun ultimele teorii ştiinţifice, doar că ce avem în noi este mai presus de dimensiuni şi măsurători fiindcă omul interacţionează cu sine însuşi. Domnul garantează o asemenea ciocnire benefică şi astfel se naşte infinitul. Schematizez, dar aici e mult miez. Fizic, cu cât corpurile sunt mai apropiate, cu atât interacţiunea lor e mai mare. Metafizic, omul este cel mai aproape de sine însuşi, deci impune un alt tip de interacţie. Speculaţiile autorului nu sunt gratuite. Punctul lui de plecare sunt texte fundamentale ale culturii universale, de la „Don Quijote“ la „Hamlet“ şi „Demonii“. Obsesia lui principală rămâne teatrul. Dacă romanul descrie o lume din multe alte posibile, textul dramatic, odată pus în scenă, reprezintă chiar scena lumii. De aici superioritatea teatrului. Viaţa noastră este compusă dintr-un film al acţiunii şi un film personal. Cei mai mulţi trăiesc filmul acţiunii, dar în clipe de răgaz până şi cel mai dinamic dintre pământeni pătrunde în universul infinit al filmului propriu, în care ajunge să se deruleze pe sine, înţelegând că e şi autor şi actor. Jucăm nenumărate roluri dictate de geniul creator al fiinţei noastre nemulţumite. Vlad Zografi este un magnific nemulţumit, antidogmatic, sătul de îndoctrinări şi clişee. El ia totul pe cont propriu şi merge până acolo unde pânzele albe sunt totuna cu cerul. (Dan Stanca)