Xenopol despre pierderea Basarabiei

Marele istoric A. D. Xenopol nu a fost numai un exemplar patriot, ci şi un clarvăzător. În 1880 a publicat una din lucrările sale importante, "Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române", care, oricând, pentru noi este un prilej de reculegere pentru ca împreună cu informarea asupra unei perioade agitate din istoria ţării noastre să simţim şi acel dram de demnitate care restabileşte calitatea umană.

Deschizi cartea şi ca din întâmplare ochii îţi cad asupra unor afirmaţii ale celui care a fost odinioară prim-ministru şi a cărui statuie de bazalt tronează în centrul Bucureştiului. Este vorba de nimeni altul decât de Mihail Kogălniceanu. Iată ce putea să spună distinsul politician şi cărturar pe care nu încetăm să-l stimăm: "S-au acuzat adesea Rusia şi se acuză chiar astăzi de ambiţiune, pentru că a voit să devină proteguitoarea Moldovei şi a Valahiei. Dar pacea de la Adrianopole nu este cea mai mare dovadă de curăţenia scopurilor sale? În protecţiunea Rusiei eu nu văd decât dreptatea şi un interes inspirat de iubirea creştinească pentru popoarele nenorocite. De veacuri, fiinţa o tradiţiune în Moldova şi Valahia care zicea că mântuirea noastră va veni de la Nord. Totul ne leagă de Rusia care e muma noastră..." Şi tot aşa... Muma e bine ales, în sens probabil de muma pădurii. Dar evident nu aceasta era vreo intenţie ascunsă a discursului lui Kogălniceanu. Iată aşadar ce exemplu jalnic avem pentru a ne lămuri asupra miopiei sau chiar demagogiei unor oameni politici care ocupă un loc de cinste în istoria neamului. A spune chiar şi prin anii â70 ai veacului al XIX-lea că Imperiul rus este binefăcătorul nostru aproape că-i scuză pe cei care de factura lui Sadoveanu, prin anii '50 ai veacului XX afirmau că lumina vine de la Răsărit. Cu alte cuvinte, nimic nou sub soare. Doi titani, Kogălniceanu şi Sadoveanu, se prostesc mai ceva decât un politruc de la "Ştefan Gheorghiu". Aici trebuie să intervină istoricul care să ne lecuiască de delir, să ne pună la cap o compresă cu apă rece şi să ne vâre sub nas adevărul. A.D. Xenopol este un asemenea istoric. Cartea sa de acum mai bine de un veac ne face să vibrăm în cel mai bun înţeles al cuvântului. Pierderea Basarabiei la 1812 din cauza unui ghinion sadea la care a lucrat şi geniul diabolic al dragomanului de la Înalta Poartă, Panait Moruzi, este jelită de istoric în spiritul unei veritabile tragedii a Atrizilor: "Şi într-adevăr se despărţise pentru totdeauna Basarabia de Moldova, de îndată ce încăpuse în ghearele colosului moscovit, ea era moartă pentru Moldova şi sărutarea ce i se dăduse fusese sărutarea de pe urmă. De atunci Prutul volbură ape amărâte prin lacrimile locuitorilor ambelor sale maluri şi deveni râul blestemat ale cărui valuri vor însemna despărţirea unui neam". Şi iată ce spune după Congresul de la Berlin din 1878 când sudul Basarabiei, temporar eliberat, intră din nou în posesia Moscovei: "...ruşii au un singur scop asupra românilor, acela de a şterge cât mai curând numele lor de pe faţa pământului. Ca proteguitori, ca aliaţi ne-au desbrăcat, ce ar putea face mai mult ca duşmani? De aceea, o alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul lor sau în semnătura lor va fi totdeauna o nebunie scump plătită." Fără comentarii! Dar la începutul veacului următor, odată cu Primul Război Mondial, am fost alături de ei. Avertismentul lui Xenopol de la 1880 nu a fost ascultat. Ca şi al altor oameni de vază de factura lui Petre Carp sau C. Stere. Probabil că aşa trebuia să se întâmple.

Manipularea ortodoxiei

Din ce scrie însă istoricul reiese că o bună parte a miopiei noastre de atunci s-a datorat felului în care valorile ortodoxiei au fost manipulate imperialist. Oameni de bună credinţă au fost astfel înşelaţi şi până să se trezească era prea târziu. Paradoxul României de-a fi o insulă latină într-o mare slavă nu a fost înţeles şi de aceea putea să ne coste. Cum putea să ne elibereze cineva care nu ne suferea tocmai fiindcă eram deosebiţi? Latinitatea înseamnă Occident, Europa, deci alte valori. Ceea ce ruşii şi toţí slavii nu voiau să admită era faptul că poate exista şi ortodoxie latină. Dar tocmai diferenţa etnică şi nu omogenizarea face duhul viu şi adânc lucrător. În spatele modernizării pe care ne-o promiteau prin Regulamentele Organice ruşii urmăreau anexarea noastră. Dar Regulamentele au fost arse la 1848. Iată ce spune Proclamaţia de la Izlaz: "Românii nu au luat niciodată nimic de la ruşi şi nu vreau să-i primească în patria lor. Preoţii vor pune Evanghelia, baza aşezămintelor noastre, în calea lor... poporul român respinge un regulament care este potrivnic drepturilor sale legiuitoare, precum şi tratatelor care recunosc autonomia sa..." Revoluţia de la 1848, cum arată Xenopol, nu era nici împotriva domnului, nici a turcilor, ci în contra acelei puteri care-i apăsase până atunci mult pe români... Iată cum după doar două decenii opresiunea rusească se putea dovedi mai acerbă decât secole de dominaţie otomană. Cu toate acestea, la 1877, mai erau oameni politici precum Kogălniceanu sau precum Ionel Brătianu care călcau în străchini. Flamura ortodoxiei fluturată de ruşi era mincinoasă. Dar puţini, clerici şi cărturari, au înţeles aceasta.