Yvonne Rossignon sau viața ca un poem

Puține femei s-au remarcat în exilul românesc prin opera lor literară, iar una dintre ele este Yvonne Rossignon (1912-2000). Cea care avea să ajungă o prezență de nelipsit în cercurile literare de la Roma din exilul românesc anticomunist, Yvonne Rossignon s-a născut la 26 ianuarie 1912, la Studina (fostul județ Romanați), dintr-o mamă româncă și un tată francez, inginer agronom, administrator pentru o vreme al moșiilor familiei Brătianu.

Profesia tatălui i-a purtat familia prin multe locuri în țară, astfel că tânăra a făcut studii la Liceul „Domnița Ileana” din Sibiu, apoi la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie. A fost diplomat la Roma în vremea războiului, rămânând în exil după încheierea acestuia.

Ileana Corbea scrie într-un articol publicat în „Jurnalul literar”: „Poeta a plecat din ţară prin 1940, imediat după impunerea Dictatului de la Viena, dar şi-a consolidat viziunea tragică asupra pribegiei imediat după instaurarea regimului comunist în România. Există aici o opţiune profundă spiritual, mult mai importantă însă decât dezideratele politice pe care Yvonne Rossignon şi le-a însuşit, fiindcă lumea românească trăieşte în acest univers liric, permanent exprimat în limba română, nu numai prin nostalgia târzielnică a trecutului asumat, nu doar prin tradiţii, greu divulgate într-o însingurare a străinătăţii, ci şi prin, mai ales, conştiinţa apartenenţei la un sens al dăinuirii ce revendică sonurile cântului printre mijloacele singulare de dovedire a adâncurilor etnice. Mereu, Yvonne Rossignon, cea a exilului, ne demonstrează şi ne justifică lecţia sa că naşterea şi sangvinitatea nu determină singure o etnie, fără a înţelege şi a însuşi mesajul esenţial al spiritualităţii, adoptată nu numai prin aderarea la trunchiul profund al vieţii, dar şi prin trăirea istoriei şi abordarea semnificaţiilor ei” („Jurnalul literar”, nr. 1-6, ianuarie - martie 2010).

S-a afirmat ca poetă încă din țară, publicând poezie și articole în revistele literare și fiind cuprinsă în antologiile „Noua lirică ardeleană (25 de poeți)“ a lui Octavian Șireanu (1935) și „Tinerii poeți ardeleni” alcătuită de Emil Giurgiuca (1940), iar în 1956 a fost cuprinsă în antologia „Poezia românească nouă”, alcătuită de Vintilă Horia în Spania. La Roma a fost activă în cercurile intelectualilor români literați și a publicat intens în mai toate revistele exilului: „Caete de dor”, „Ethos”, „Revista scriitorilor români” și altele.

Căsătorită cu un italian, împreună cu care a avut trei copii, poeta a rămas nu numai departe de țara natală, ci și văduvă de război. Firea sa a îndemnat-o să lucreze ca voluntar în spitale, mănăstiri, aziluri pentru răniţii întorşi de pe front.

A fost prietenă cu majoritatea intelectualilor români de la Roma și Paris. În volumul memorialistic „La apa Vavilonului”, Monica Lovinescu îi consacră fragmente interesante, considerând că Ivonne și-a transformat viața într-un adevărat poem. Din acele mărturii ne dăm seama de caracterul profund uman al poetei, de atitudinea ei creștinească față de sărmanii și cerșetorii de pe străzile Romei. Monica Lovinescu o vizitează în 1961 și o află pe Yvonne luptând din greu să-i crească pe cei trei băieţi, pe atunci angajată la Asociaţia Catolică Română. A murit la Roma, la 15 ianuarie 2000.

Poezia Yvonnei are iradieri din tradițio­nalismul românesc, dar și din expresionism, cultivând o spiritualitate originală, un vitalism asemănat uneori cu cel al Magdei Isanos.

A debutat editorial în Italia cu volumul „La vendemmia di Pan” (Milano, Editura Garzanti, 1943).

În 2016, istoricul literar Maria Vaida i-a dedicat poetei volumul recuperator de operă și biografie „Yvonne Rossignon sau poezia ca destin”, cercetătoarea considerând că este necesar „să-i facem loc și în literatura română” acestei poete din exil. Tot Maria Vaida s-a îngrijit de apariția în limba română, în 2015, a volumului de poezie al poetei Yvonne Rossignon, „Cântec de lumină frânt. Debut postum”, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca.

CU CE VERS?
Yvonne Rossignon

Cu ce vers, cu ce slovă să-Ţi cânt
lângă leagănul sărac, împărate?
Dulce, în adâncul meu înfloreşte
tăcerea minunată a tainei.

Somnul, primul Tău somn de copil
al pământului, încremeneşte suflarea
şi leagă jocul vântului prin frunze de ger,
pe şesuri deschise dincolo de auz şi de simţ,
unde dorm zăpezile liniştii 
şi rugăciunile mute. (...)

Tu dormi şi te-nvăluie privirea Fecioarei
şi taina durerilor lumii, Te leagănă
în înalte tăceri, bătrânele clopote
peste veac încleştat, peste negre cetăţi
unde înfloreşte-ntre pietre
răscumpăratul sânge al robilor.

Şi lângă ieslea Ta, ca atunci,
întunecimea şi frigul...
şi mila dobitoacelor peste trupul Tău înfăşat
cu minunata lumină a harului.

Doar mila dobitoacelor, Împărate!
Primeşte-mă, Doamne, lasă-mă să-Ţi suflu
cu boul şi măgarul pe mânuşiţele reci,
pe picioruşele de zambile pălite.

Să Te învăluie, Doamne, 
dragostea mea fără cuvânt,
să Te apere, să Te legene, să Ţi se închine
ca un crai cu daruri lângă leagănul sfânt.