Noapte senină de toamnă. Cerul și-a înveșmântat trupul de catifea neagră în mantia-i de stele. Luna se joacă de-a v-ați ascunselea cu bumbii aurii, pitindu-se pe după un vârf de munte. Privesc cerul și mă bucur de frumusețea lui, gândindu-mă la minunatul nostru Creator, Căruia psalmistul i-a închinat cuvinte de laudă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Din peștera Sfinților Misail și Daniil, gândul meu de mângâiere se îndreaptă către tine, surioara mea dragă, cu nume de dor.
Acum și mereu, slobozește, Doamne...
Zi de Făurar - marea sărbătoare a Întâmpinării Domnului de către Dreptul Simeon și Prorocița Ana - zi în care ni se dezvăluie virtuțile bătrânilor de acum și de demult: răbdarea, credința, statornicia, dragostea lor față de Dumnezeu, marea liniște în fața plecării la Cer, imensa bucurie de a se uni cu Hristos, în Veșnicie. Cu câtă seninătate priveau bunii noștri plecarea la Dumnezeu și cu câtă teamă o alungăm din mintea noastră noi, oamenii vremurilor acestora, lipiți atât de mult de comorile stricăcioase, îndoielnici în credință, sărăciți de fapte bune, frământându-ne cum să mai agonisim deșertăciuni, uitând de rugăciune, rătăcind prin timp, cu sufletul trist și gol de iubire...
Parcă mai ieri, stând de vorbă cu bunicul meu, îl auzeam spunând: „Mă rog la Bunul Dumnezeu să mă ierte și să mă duc și eu la rândul meu”. Așteptarea întâlnirii cu moșii lui era un moment sacru, pe care atunci nu prea-l înțelegeam, dar care acum - după ce au plecat la Cer mulți dintre cei care m-au iubit și mi-au picurat la rădăcina minții și a inimii seva învățăturii - îmi devine tot mai limpede... Un cuvânt al unui părinte, la căpătâiul unui mentor cu care până mai ieri împărțeam bucurii și dureri, îmi străbate ca un ecou sufletul: „Dintre toate lecțiile predate de doamna profesoară, lecția la care asistați acum, dragi copii, este cea mai importantă...”
Revenind la bătrâneii noștri din Sfânta Scriptură - Dreptul Simeon și Prorocița Ana -, mă copleșesc răbdarea așteptării lor, statornicia tălpilor aspre tocind scările templului, în post și rugăciune, în așteptarea Pruncului Sfânt, emoția brațelor care L-au atins pe Dumnezeu, nădejdea visului devenit realitate și, în final, bucuria slobozirii sufletului de trup pentru a putea purcede în Veșnicie, spre a vesti și celor de Dincolo că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat. Vorbind despre bucuria noastră, a tuturor creștinilor, în această zi de sărbătoare, părintele Teofil Părăian spunea: „Noi suntem mai avantajați decât Dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în ființa noastră și să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viață-ntreagă și chiar o veșnicie-ntreagă”.
Dar sărbătoarea aceasta, a Întâmpinării Domnului, nu este doar despre doi bătrâni, ci și despre copii și despre părinții acestora. E obiceiul conform căruia, la patruzeci de zile, pruncii sunt aduși la Biserică și încredințați lui Dumnezeu - „intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea Sfântă”, „în mijlocul Bisericii Te voi lăuda” - pentru a deveni mădulare de nădejde, „jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1).
Dar... cum Îl întâmpinăm noi și copiii noștri, astăzi, pe Iisus? Copiii Îl primesc pe Pruncul Sfânt în inimioarele lor așa cum văd că Îl primim noi, cei mari - bunicii, părinții și dascălii lor. În cartea „Dăruind, vei dobândi” a părintelui Nicolae Steinhardt, am întâlnit un răspuns minunat: „Unde este Dumnezeu? Acolo unde este lăsat să intre”. Un mare adevăr, căci Hristos bate la ușa fiecărei inimi, dar niciodată nu forțează intrarea. Dacă noi nu le vom vorbi la timp copiilor despre El, ei nu vor ști în grija Cui ne aflăm cu toții și unde este „Acasă” pentru fiecare dintre noi.
Din experiența mea în școală și în Biserică, în mijlocul puilor de om, sufletul meu a descoperit cu câtă pace sunt împodobiți copiii care Îl cunosc pe Dumnezeu din fragedă pruncie. Nu îndrăznesc să spun că sunt mai înțelepți și mai inteligenți, cu toate că aș putea face această afirmație, dar un lucru este cert: copiii crescuți în Biserică împrăștie în jurul lor un fel de lumină, de pace, o bucurie, o bunătate, o blândețe și un bun-simț aparte, iar în haosul acestei lumi în care Dumnezeu i-a chemat la mântuire, doar harul Duhului Sfânt este „vinovat” de liniștea pe care ei o răspândesc.
Unde Îl putem întâmpina noi și copiii noștri pe Pruncul Sfânt decât în casa Lui, în biserică? Aici, ne putem învăța micuții să asculte în liniște cuvinte de zidire, psalmi, cântări liturgice, să experimenteze lecția tăcerii, a răbdării, a comuniunii, a dragostei, a milosteniei. În biserică, puiul de om ascultă viața unui sfânt, care e model real de frumusețe sufletească, de credință, de dragoste, de curaj și de mărturisire; aude cuvântul Evangheliei, învață fără efort Rugăciunea Domnească, Psalmul 50, Crezul. Pentru toate acestea, puiul nostru drag are nevoie de modelul tău, iubite tată, bunic, dascăl...
Seara, la culcare, să încercăm să-i desprindem de ecranele care le prezintă falși eroi și să le vorbim despre adevăratele noastre valori, să le povestim micuților un fragment din Sfânta Scriptură, o pildă a Mântuitorului, viața unui român valoros sau a sfântului din ziua respectivă. Să ne învățăm copiii să citească din Proloage, din Psaltire, din Filocalie, din Sfânta Scriptură, să ascultăm împreună cu ei povești moralizatore, versuri ale poeților români. Pentru toate acestea, puiul nostru drag are nevoie de timpul și de sufletul tău, iubită mamă, bunică, dăscăliță...
Dragii mei, multe minuni pot face în viață drumurile bunicilor, cu nepoțeii de mânuță, spre Casa lui Dumnezeu, și slavă Cerului, că noi Îl putem găsi aici, în țărișoara noastră minunată, la fiecare pas, pe Domnul nostru. Îmi amintesc cum, într-o duminică, am întâlnit o bunicuță pe care o știam singură, ținând de mână un înger de fetiță. Până atunci nu știam că are o nepoțică. Bătrâna mi s-a confesat spunându-mi că fetița este nepoata din Olanda și că acolo, printre străini, ei nu merg la biserică, deoarece bisericile sunt la sute de kilometri de casă. Acum, bătrânica o adusese pe micuță „să-l cunoască și ea pe Dumnezeu”. A stat atât de cuminte și a fost atât de impresionată de atmosfera din timpul Sfintei Liturghii, încât sufletul meu nu a putut să nu se topească privindu-le.
Astfel, ne apropiem, oameni buni, copiii de Dumnezeu! Crescând, suntem conștienți că mulți dintre ei, prinși în mrejele tumultuoase ale vieții, se vor depărta, poate, de Lumină, dar Doamne... cât de minunat este ca în vreme de furtună să-ți zăreşti prin negura păcatelor Corabia copilăriei și să te întorci cu sufletul însângerat acolo unde, răbdător și topit de dragoste, de dor și de iertare, te așteaptă să-ți lege rana Însuși Hristos!...
Și pentru că întotdeauna, pe lângă cuvânt, mi-a plăcut să vă ating corzile sensibile ale inimii și cu podoaba stihului, vă dăruiesc câteva frânturi de versuri ale Maicii Teodosia (Zorica) Lațcu dedicate Întâmpinării Domnului: „(...) În fericirea ta nevinovată,/ Tu, Maică, azi în Templu L-ai adus/ Pe Cel ce Templul l-a sfințit nespus,/ Din veci cu dreapta Lui cea minunată (...)/ Copilul L-ai lăsat doar o clipită/ În brațele slăbite de bătrân,/ Iar Dreptul Simeon a strâns la sân,/ Cu foc aprins comoara negrăită (...)/ Tu, Preacurată Doamna noastră dulce,/ Pe Pruncul tău Cel Sfânt adu-ni-L iar!/ Să vii din nou cu El către Altar/ Și-n brațe să ni-L pui ca să se culce./ Fă să-L primim în inimi Preacurată/ Și-ntr-Însul izbăvire să aflăm,/ Ca Dreptul Simeon noi să strigăm:/ Văzut-am mântuirea întrupată...”
În zi sfântă, inima mea îngenunchează în fața Pruncului Iisus, cu o rugă fierbinte: Acum și mereu, slobozește-ne, Doamne, pe noi, robii Tăi, și pe pruncii noștri de răutate, de mândrie, de imoralitate, de egoism, de trădare, de necredință, de rea-credință, de ură, de deznădejde, de neiertare, de ignoranță, de nerecunoștință, de trândăvie, de singurătate, de nerăbdare, de judecarea aproapelui, de războiul gândurilor... Depărtează, Doamne, din sufletele noastre și ale pruncilor - în urcușul nostru, al tuturor, pe Scara Raiului - patimile, înstrăinarea, mânia, clevetirea, minciuna, lenea sufletească, lăcomia, iubirea de arginți, frica, lașitatea, nepăsarea, neascultarea și toate deșertăciunile vieții acesteia! Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială ,,Miron Costin” din Galați)