Timpul - provocare, binecuvântare sau povară existențială? Din când în când, evenimente din viață ne semnalează trecerea lui, lină în primii ani, apoi părând tot mai abruptă, chiar năucitoare uneori, durerea ireversibilității lui, urgența de a-l trăi deplin, de a-l umple de sens. Pe parcursul desfăşurării unei școli de vară, în tinda bisericii unei comune din zona Făgărașului, cu lucruri plăcute (desene, povești, jocuri) sau mai puțin îndrăgite (dictări, tabla înmulțirii etc.), am sesizat încă o dată modul subtil în care cel viclean fură timp, amânarea lucrurilor bune și prioritizarea nimicurilor. Și vorba spune tot: „Cu ce ne mai omorâm timpul?”
Societatea, prin abuzul de spațiu virtual, distracție și prin noile ideologii privind planificarea și organizarea vieții, influențează negativ discernământul, fiind, poate inconștient, specializată în acest fel de ucidere. Sentimentul de a fi viu, de a trăi deplin ziua este promovat prin interpretarea hedonistă a cuvintelor lui Horațiu - „Carpe diem, quam minimum credula postero”. Deși îndemnul este bun, ca un alt mod de a spune „nu lăsa pe mâine ce poți face azi”, soluția cotidiană este păguboasă.
Risipire şi repetare
Este foarte dificil pentru tineri, care se simt plini de zile, să conștientizeze valoarea fiecărei clipe, impactul acesteia în veșnicie, necesitatea de a o trăi spre mântuire, urgența de a face binele și de a amâna nimicurile, câtă vreme societatea le impune subliminal o prioritizare inversă. Sfântul Nicodim Aghioritul îndeamnă la trezvie în războiul nevăzut cu noi înșine și cu cel viclean, dezvăluind în spatele acestor neputințe o lucrare a celui rău, care dorește să ne păgubească de darul unic și neprețuit al zilei de față: „Adu-ţi aminte în fiecare zi că cea de azi este a ta, cea de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi că Cel ce ţi-a dat dimineaţa nu ţi-a făgăduit că-ţi dă seara.... De aceea, n-asculta pe diavol, care-ţi cere să dai lui ziua de azi, iar pe cea de mâine s-o dai lui Dumnezeu. Nu! Ci întrebuinţează toate momentele vieţii tale cum place lui Dumnezeu, ori ca și cum n-ar avea să-ți mai dea altă vreme”.
Pe de altă parte, presiunea legată de educație și carieră a elevilor din clasele terminale de liceu îi poate face să nu trăiască autentic prezentul. Ei abordează greșit teama generată de preocupările legate de viitor, astfel încât în loc de înfruntare și angajare în propria viață se complac în evitare și distragere. Dacă în societatea tradițională tinerii trăiau în ascultare față de cei mai în vârstă, care îi ajutau să își chivernisească bine timpul pentru a se mântui, acum, prinși în capcana independenței, pot pierde tot, proiectând, visând, amânând, distrându-se, momentele potrivite pentru învățătură, angajare, întemeierea unei familii, nașterea de copii, asumarea altor responsabilități, participarea la Sfintele Taine, lucruri care în trecut aveau momente sau vârste bine stabilite și îl fereau pe om de lene și de ratarea vieții personale.
Este greu să nu ucidem clipa. De fapt, în general „ori trăim în proiect, ne gândim la ce facem mâine”, spunea părintele Ieronim de la Oașa, explicând cuvântul „proiect, aruncare în față, ori trăim în nostalgia Où sont les neiges d’antan? Fost-ai lele cât ai fost. Niciodată nu trăim în prezent”. Risipim și apoi regretăm.
Cuvântul-cheie
Mici exerciții de introspecție pot fi de folos, fie cu amintiri, eventual legate de sărbători, care par foarte prezente, pentru a evidenția faptul că nu percepem trecerea timpului, fie cu ratări în participarea la Sfintele Taine, care arată necesitatea de a-l fructifica fără amânare. Apoi matematica ne ajută să înțelegem percepția diferită a trecerii timpului pe măsură ce avansăm în vârstă. Raportându-se mereu la lungimea vieții deja trăite, apare senzația de accelerare. Unui copil de zece ani, cinci ani îi par lungi ca o jumătate de viață, unui tânăr de douăzeci de ani, ca un sfert de viață, unui om de cincizeci de ani, ca o zecime de viață, iar unui om de o sută de ani, o nimica toată.
De aceea ne păcălim ușor la tinerețe. Avem sentimentul de bogăție, că este destul timp și toată lumea e a noastră, dar uităm că „zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; Că trece viaţa noastră şi ne vom duce” (Psalmul 89, 10-12). Iar la bătrânețe apare fuga după fiecare clipă pentru a o umple de sens și de veșnicie. „Căci dacă i-am întreba pe cei de sus: Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?, ne-ar răspunde timp puţin, dar petrecut bine! Timpul este prea scurt. Uitaţi-vă la voi, sunteţi de douăzeci şi ceva de ani; sau uitaţi-vă la mine, sunt de 84 de ani. Nici nu-ţi vine să crezi!” spunea părintele Arsenie Papacioc. Și continua: „Repet, o să vedeţi la Judecata de Apoi că n-am folosit timpul bine şi veţi zice: Ce-mi trebuia lucrul cutare?! (...) Şi ce urmează? Nu urmează o pauză. Nu urmează încă o viaţă şi: A, am să ştiu ce-am să fac! Astăzi de veţi auzi cuvântul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre!”
Astăzi este cuvântul-cheie. A trăi prezentul în Hristos este soluția pentru viitor. Nu putem cere tinerilor să aibă mintea bătrânilor, dar putem să îi învățăm să se întoarcă la înțelepciunea lor, înviind respectul între generații. Să le arătăm că a călători cu întrebarea, a face ascultare, a folosi clipa cu maximum de profit existențial, agonisind Duhul Sfânt, după cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, înseamnă o bună negociere cu timpul, investit spre veșnicie.
Oprirea minţii din alergare
Poveștile deseori ne învață lucruri de mare profunzime, într-un mod neașteptat. Mă întorc la minunata carte Momo a lui Michael Ende, la soluția paradoxală a țestoasei Casiopeea de a ajunge la maestrul Ora și de a scăpa de hoții de timp: „Cu cât mai încet, cu atât mai repede”. Mergeau îndărăt, pe strada Nicicând, spre casa Niciunde, către o spațio-temporalitate suspendată în interiorul inimii, asupra căreia voi reveni. Aici este cheia: cu cât ne liniștim de cele exterioare, prin oprirea minții din continua alergare spre lume, cu atât mai repede intrăm în cele ale duhului, unde timpul și spațiul își pierd consistența cotidiană și pregustăm veșnicia, așa cum o vom avea.
Dorința dintotdeauna a omului de a trăi veșnic clipa fericită are două soluții, divergente duhovnicește, cu Dumnezeu sau cu vrăjmașul. „Clipă stai, ești prea frumoasă”, a spus Faust, cedând ispitei și pierzându-și sufletul prin lucrarea lui Mefistofel, în vederea prelungirii unei fericiri mincinoase. Și astăzi mulți tineri caută plăcerea efemeră, ca surogat al vieții depline, intrând într-un labirint de drumuri închise care ucid timpul. Dar să nu deznădăjduim, câtă vreme trăim suntem în dinamică, schimbarea este posibilă.
Soluția este în sus. Oprirea minții din alergare presupune contemplarea, dar nu prin focalizare pe cele ale lumii, ci pe Dumnezeu, Cel ce este Calea, Adevărul și Viața, prin Învierea Căruia biruim efemeritatea. „În secunda în care spunem «Hristos a înviat!», timpul nu mai există și suntem nemuritori”, spunea părintele Valerian, „Hristos a înviat în trecut, Hristos a înviat acum, Hristos a înviat pentru viitor. Hristos a înviat! Atât. Simplu. Adevărat a înviat! Și gata, ai câștigat nemurirea!”
Revin la una din lecțiile minunate din programa clasei a XI-a, care se leagă de capitolul de hristologie: Jertfa Euharistică și iubirea jertfelnică. Este fascinant că fizica modernă, prin teoria relativității generalizate, în relație cu teoria cuantică, ne pune în fața curburii spațiu-timp, a găurilor negre, stringurilor, multiversurilor etc. Ea deschide astfel posibilitatea minții noastre limitate să intuiască și, poate, să accepte că prin lucrarea Harului, a energiei necreate divine, momentul și locul Jertfei pe Cruce a Domnului sunt identice, în interiorul timpului și al spațiului sacru, cu cel al Jertfei Euharistice de la fiecare Sfântă Liturghie de oricând și de oriunde.
Înțelegem astfel că la fiecare Sfântă Liturghie participăm în mod real la Jertfa pe Cruce a Domnului și experimentăm Învierea, intrând în acest Astăzi, numele frumos al Împărăției, spunând odată cu tâlharul cel bun: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”, și trăind în adâncul inimii noastre răspunsul mult dorit, „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Și de aici un prezent continuu: „Astăzi S-a născut Hristos”, „Toate astăzi să se bucure”... Astăzi!
