Domnul meu și Dumnezeul meu, cu ce-l putem bucura noi, copiii, părinții și dascălii pe aproapele nostru, în aceste zile minunate de sărbătoare? Către cine să ne deschidem acum, Părinte, cerul inimii noastre,
„Când mă rog, Îl simt pe Dumnezeu în suflet”
Adeseori profesorii de religie dau mărturie despre faptul că elevii din clasele mici au o înţelegere specială a lucrurilor din domeniul religios, într-o simplitate pe care o dă credinţa curată şi adevărată. Harul Duhului Sfânt îi face pe copii să înţeleagă lucruri adesea greu de înţeles pentru adulţi. Ceea ce nu înţeleg oamenii mari, înţeleg copiii, iar această înţelegere o vedem din răspunsurile pe care le dau: „Sfinţii miros a rai”, „Ora de religie este frumoasă pentru că vorbim despre Dumnezeu, Care este însăşi frumuseţea”, „Când mă rog, Îl simt pe Dumnezeu în suflet” etc. De aceea, ei nu se sfiesc să îşi mărturisească public credinţa, să vorbească despre Dumnezeu, despre trăirile lor religioase.
„A învăţa din religie”. Una dintre pietrele de poticnire în acţiunile didactice la religie poate să fie tema despre Duhul Sfânt. Istorisirea întâmplării de pe Muntele Sionului la cincizeci de zile după Învierea Domnului este impresionantă şi uşor de înţeles, însă când vine vorba despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa omului, secvenţa de lecţie devine mult mai dificilă. Sunt lucruri mai greu de explicat, care ţin foarte mult de experienţa duhovnicească a profesorului şi a elevilor. Iată de ce adesea este dificilă trecerea de la „a învăţa despre religie” la „a învăţa din religie”, adică inclusiv din propria legătură cu Dumnezeu.
„A simţi adierea harului”. Un prim pas în acest dificil parcurs este o discuţie cu copiii despre sentimente şi cauza acestora, despre ceea ce trăiesc în anumite situaţii ale vieţii. Următoarea etapă ar putea fi întrebarea referitoare la prezenţa în sufletul lor a unor sentimente de bucurie, pace, linişte, care să nu îşi aibă rădăcina într-o anumită motivaţie, înţeleasă ca venind de la propria voinţă sau de la cei din jur. Experimentarea acestor stări este simţirea adierii harului Duhului Sfânt, care atinge şi învăluie sufletul cu sentimente unice, dar mai ales cu iubirea faţă de toţi oamenii.
„Am văzut lumina cea adevărată” - un posibil imn al orei de religie. Este de ani buni o realitate faptul că, tot mai mult, copiii sunt duşi duminica de părinţii lor spre a fi împărtăşiţi la Sfânta Liturghie cu Trupul şi Sângele Domnului. Timpul petrecut de aceştia în biserică, fie şi numai pentru o parte a Sfintei Liturghii, aduce şi familiarizarea cu cântările slujbei. Nu o dată am auzit copii cântând împreună cu strana sau corul „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Tocmai de aceea, am discutat şi cu câţiva părinţi întrebându-i dacă observă modificări comportamentale la copiii lor în ziua împărtăşirii. Cei mai mulţi mi-au spus că sunt mai liniştiţi, iar în cazul copiilor de pe la trei ani în sus şi faptul că i-au auzit cântând prin casă, singuri, acest imn treimic. Astfel, această cântare a ajuns să fie printre primele învăţate cu copiii, încă de la clasa pregătitoare. Efectul?! Când îi întreb ce vor să cânte, răspunsul vine imediat: „Am văzut lumina cea adevărată”. Şi atunci l-am declarat, împreună cu ei, „Imnul orei de religie”.
Lumina cea adevărată şi lumina fizică. Pentru om, lumina cea adevărată este lumina care se revarsă prin venirea, puterea şi lucrarea Sfântului Duh. Doar astfel putem înţelege faptul că Tatăl „locuieşte întru lumină neapropiată” (I Timotei 6,16), Fiul este „Lumina lumii” şi „Adevărul” (Ioan 8, 12; 14, 6), iar Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului” (Ioan 15, 26). Deja din primele clase, elevii află despre lumină ca fenomen fizic, perceput în mod obişnuit de fiecare om. Cu ajutorul luminii sunt văzute şi înţelese lucrurile din jur. Aşa cum putem vedea limpede doar când există o sursă de lumină, putem avea părtăşie şi trăire în lumina cea adevărată doar dacă ne raportăm cu toată fiinţa noastră la sursa luminii, la Viaţă ca izvor al vieţii: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină” (Psalmul 35, 9). De aceea omul îl simte pe cel care nu este în adevăr. Iată de ce, încă de mici, copiii sunt învăţaţi să trăiască în adevăr. Copiii când nu sunt în adevăr lasă privirea în jos, într-o mişcare ce diminuează accesul la lumina fizică. Educarea copiilor înspre a trăi în adevăr presupune efort, dar şi trăirea de către profesor în Adevăr. Acest fapt conduce înspre vederea luminii celei adevărate.
Primirea Duhului ceresc. La orice oră din zi sau din noapte, dacă este întrebat, un absolvent de teologie va spune fără ezitare că Duhul Sfânt este primit prin Sfintele Taine, învăţătură adevărată, dar nu integrală. Orice efort pe care creştinul îl face înspre asemănarea cu Dumnezeu (post, rugăciune, lectură biblică etc.) aduce asupra sa revărsare de har. Ora de religie în care copiii se roagă, se împărtăşesc din Cuvânt, meditează la bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu este o cale de acces spre primirea Duhului ceresc. În ultimul timp sunt foarte apreciate metodele activizante, care implică lucrul pe grupe, comunicarea şi comuniunea dintre elevi. Fără a diminua rolul acestora, considerăm că orice metodă care mişcă sau „încălzeşte” sufletul copilului este activizantă. Cunoaşterea de jos pregăteşte cunoaşterea de Sus, primită prin Duhul Sfânt.
Aflarea credinţei adevărate. Adeseori profesorii de religie dau mărturie despre faptul că elevii din clasele mici au o înţelegere specială a lucrurilor din domeniul religios, într-o simplitate pe care o dă credinţa curată şi adevărată. Harul Duhului Sfânt îi face pe copii să înţeleagă lucruri adesea greu de înţeles pentru adulţi. Ceea ce nu înţeleg oamenii mari, înţeleg copiii, iar această înţelegere o vedem din răspunsurile pe care le dau: „Sfinţii miros a rai”, „Ora de religie este frumoasă pentru că vorbim despre Dumnezeu, Care este însăşi frumuseţea”, „Când mă rog Îl simt pe Dumnezeu în suflet” etc. De aceea, ei nu se sfiesc să îşi mărturisească public credinţa, să vorbească despre Dumnezeu, despre trăirile lor religioase.
Pacea şi slăvirea Dumnezeului Treimic. Părintele Arsenie Boca, pornind de la cântarea îngerească „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, leagă pacea de adevărata slăvire, dreapta slăvire adusă lui Dumnezeu. Ce presupune acest lucru din punctul de vedere al educatorului creştin? Conştientizarea copiilor despre prezenţa permanentă a Dumnezeului Treimic în viaţa lor, fapt care implică o raportare corectă la El, în primul rând prin slăvirea Lui. Oamenii, indiferent cât de buni ar fi pe anumite aspecte ale vieţii, sunt adesea deficitari pe altele, limitaţi sau imperfecţi. Slăvirea pe care I-o aducem este una deplină, pornită din iubire, dintr-o mirare sfântă pe care ţi-o dă conştiinţa că în faţa ta este Perfecţiunea întru toate. Rugăciunea de slăvire a lui Dumnezeu aduce pace în suflet: pacea Lui, pacea cea adevărată, pacea pe care lumea nu o poate da. Doar harul Lui: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Dacă îi ajutăm pe copii să aibă gândul la Domnul, vor înţelege şi ajutorul Lui.
Fără harul lui Dumnezeu nu iubim cu adevărat. Ora de religie la clasa pregătitoare. Pregătisem pentru finalul lecţiei ceva deosebit din punct de vedere pedagogic, un moment de vârf. În faţa mea, în prima bancă, Raisa, o fetiţă sensibilă şi cu privirea luminoasă, mă întreabă din senin: „Mă iubeşti?” „Da, te iubesc!” „Şi eu te iubesc!” A ieşit din bancă şi m-a îmbrăţişat. Apoi a strigat: „Copii, care o iubiţi pe doamna, haideţi să o îmbrăţişaţi!” Momentul de vârf pregătit de mine a fost înlocuit de iubirea şi bucuria care au cuprins întreaga clasă, copiii îmbrăţişându-se apoi şi între ei. Au fost câteva minute în care toţi am simţit harul lui Dumnezeu.
(Autoarea este cadru didactic la Seminarul
Teologic „Sfântul Simion Ştefan” din Alba Iulia)