Cârma minții

În contextul tumultuos al evenimentelor recente, unul anume se înscrie ca o lumină dătătoare de sens: Centenarul Patriarhiei Române. Cu această ocazie, a avut loc și ceremonia de proclamare generală a canonizării noilor sfinți români care au pătimit în timpul regimului comunist. Nimic întâmplător. Dimpotrivă, am putea spune că a fost un moment cu o întreită semnificație, și anume: o afirmare a rolului Bisericii, atât în plan spiritual, cât și în cel național; un mult dorit punct de final al ideologiilor comuniste și neocomuniste, care încă mai bântuie această țară; un punct de început al unei noi perioade, sub semnul credin­ței, în istoria poporului român, care nu încetează de veacuri să dăruiască lumii noi sfinți ocrotitori și grabnic-ajutători.

Ca orice moment istoric deosebit din viața Bisericii, acesta nu a fost lipsit de ispite și împotriviri, pe mai multe planuri. Dintre cele câteva contestări privind canonizările, una anume este important să fie lămurită, dată fiind evlavia multor elevi față de Sfântul Arsenie Boca.

Muscă sau albină?

După cum spunea Sfântul Paisie, ceea ce căutăm ne definește. În luna august a anului trecut, a început să circule o petiție împotriva canonizării Părintelui Arsenie Boca. Din capul locului, o petiție împotriva unei hotărâri a Sfântului Sinod arată o neîncredere în ierarhii Bisericii și, pe cale de consecință, în Dumnezeu, Cel ce i-a chemat la arhierie. Mai mult, eviden­țiază și neîncrederea că Duhul Sfânt, de la Sinodul de la Ierusalim și până astăzi, inspiră deciziile episcopilor, adunați toți, deci mai mult de doi sau trei, în numele Domnului. Desigur, este nevoie de o mare îndrăzneală pentru a scrie o asemenea petiție, după ce o comisie de autoritate a cercetat deja cu de-amănuntul toate argumentele pro și contra, vreme de mai mulți ani.

Petiția denotă că autorul ei s-a dorit un apărător al dreptei credințe, dar și-a crezut gândurilor, considerând că înțelege mai bine decât comisia și este mai inspirat decât Sinodul în privința acestei canonizări. Și asemenea lui restul semnatarilor, care s-au alăturat jude­căților lui față de poporul ce îl cinstește pe Sfântul Arsenie Boca. Acel popor a cărui evla­vie, neclintită vreme de 35 de ani, a stat la baza acestei canonizări. Dar, după cuvântul părintelui Teofil Părăian: „Pe om, dacă îl cauți de bun, bun îl găsești. Dacă îl cauți de rău, rău îl găsești”. Mai mult, părintele Varnava Iancu ne dă o imagine și mai clară: „Simptomul faptului că ne aflăm în cădere acesta este: întotdeauna găsim răul (în orice)”. De aceea, noi să îi ajutăm pe elevi să pună mereu înainte gândul bun.

O altă perspectivă

În cazul de față, pentru acuzele aduse Părintelui Arsenie, să le prezentăm elevilor și abordarea bună a celor părute rele. De exemplu, faptul că părintele a cercetat spiritualitatea orientală în tinerețe nu arată decât mila lui Dumnezeu, Care a scos la vremea potrivită oameni străluciți și cu multă râvnă în căutarea Adevărului. Ei au putut trece prin yoga sau alte practici neortodoxe, care seduceau pe atunci creștinătatea europeană, pentru a le vedea limitele și efectele și a ajunge apoi la mari măsuri duhovnicești în Ortodoxie. Mă gândesc la Sfântul Sofronie Saharov, părintele Seraphim Rose, maica Siluana și mulți alții. Apoi, dacă la Biserica Drăgănescu găsim scene care arată spiritul profetic al părintelui, cum ar fi cele din Altar privind viața Sfântului Ștefan cel Nou, cele din pronaos privind turnurile gemene și multe altele, de ce nu ar fi pictarea Bisericii Sfintei Sofia alături de Catedrala „Sfântul Petru” un semn al triumfului credinței creștine și al refacerii unității Bisericii primare? Nu erezie, nu ecumenism, ci profețirea unui timp în care, în Sfânta Sofia (acum din nou moschee) și în Catedrala „Sfântul Petru”, oamenii se vor ruga în duh și în adevăr (adică în dreapta credință). Oare nu ne rugăm toți pentru unitatea credinței la Sfânta Liturghie?

La Francisc de Assisi și Ulfila, mă gândesc ce ar fi fost dacă primul ar fi avut acces la Ortodoxie (pe care, ca mod de viață, aproape că a urmat-o) și dacă al doilea nu ar fi fost hirotonit de un arian, Eusebiu de Nicomidia (care, nota bene, l-a botezat și pe Sfântul Constantin cel Mare, pe patul de moarte). În Ortodoxie nu îi considerăm sfinți, deși viața lor, dacă ar fi fost în dreapta credință, i-ar fi recomandat cu siguranță.

Poate Părintele Arsenie a dorit să ne arate că din cer, de la Dumnezeu, lucrurile se văd altfel. El are puterea de a ridica, în cazuri excepționale, sfinți chiar și dintre păgâni, sau dintre oameni pe care noi, ca fariseii, îi vedem vameși. Pentru că Duhul suflă unde vrea. Vameșul, cananeeanca și fiul risipitor, pomeniți în duminicile acestei luni, ne-o arată clar. Iar cu privire la maica Zamfira, spun doar atât: nu putem cugeta curat dacă suntem murdari. Proiectăm. Numai un sfânt îi vede pe ceilalți oameni sfinți.

Un ajutor discret

Sunt multe de spus, recomand cuvintele duhovnicești dedicate Părintelui Arsenie, ținute de părintele Ciprian Negreanu la ASCOR Cluj. Aduc și eu o mărturie personală. Părintele Teofil, pe care l-am îndrăgit nespus de mult, îi avea la mare evlavie pe, de acum Sfinții Cu­vioși, Serafim cel răbdător de la Sâmbăta și Arsenie de la Prislop. Nădăjduiesc să li se alăture cândva și sfinția sa, ca părinte al bucuriei. Când am dat admitere la Facultatea de Teologie, cu doar trei săptămâni înainte de examen, am aflat că voi da examenul de dogmatică din toată bibliografia recomandată (și nu numai din cele zece teme care se cereau celor licențiați în alte domenii, așa cum mi se spusese inițial). A fost șocant. Nu știam dacă să renunț sau nu, practic se dubla materia. Nu aveam nici o șansă, pentru mine totul era nou, veneam dinspre inginerie.

La Mănăstirea Sâmbăta am fost îndrumată către izvorul Părintelui Arsenie și către chilia din munte, unde cu alți pelerini m-am rugat și eu pentru ajutor. Pe măsură ce coboram, sentimentul că părintele era cumva prezent îmi dădea aripi. La izvor deja aveam în suflet un răspuns. Am dat examen. Am intrat a doua, având cea mai mare notă din an la dogmatică. Dacă mie, care nu l-am cunoscut în viață, mi-a răspuns așa, mă întreb ce va fi dăruit ani de zile celor ce l-au cercetat. Sunt mii de mărturii. Și o mulțime de ucenici de mare ținută duhovnicească. De atunci, discret, Sfântul Ardealului a făcut parte din viața mea. Chiar și la școală apărea deodată în discuție, prin întrebările sau relatările elevilor, în diverse contexte de învățare (pelerinaje, minuni, sfinți etc.). Mi-am dat seama că aveam mulți elevi care fuseseră la Prislop cu părinții. Unii mergeau de ani buni. Mai târziu, din 2011, am început și o colaborare deosebită între liceu și Fundația „Arsenie Boca” pentru campania „Vreau să aflu”, activități legate de sfinții închisorilor, conferințe și lansări de carte.

Revin. Să punem gândul bun, altfel, „în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, după cuvântul Sfântului Părinte Arsenie. Să ne rugăm cu toată încrederea noilor sfinți canonizați. Experiența lor de viață îi recomandă ca mijlocitori pentru vremurile tulburi de acum. Și să fie ei cunună Bisericii Ortodoxe Române nu doar la Centenarul Patriarhiei, ci în veci de veci.