Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Educaţie Căutare și împlinire

Căutare și împlinire

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Educaţie
Un articol de: Prof. Mihaela Ghițiu - 04 Oct, 2021

În ultimii 30 de ani, m-a urmărit replica finală din filmul „Căinţa” al regizorului Tengiz Abuladze. Am realizat că, indiferent de context, ea conţine, sub forma unei întrebări, sensul bun pentru toate răscrucile din viețile noastre: „Ce folos are un drum care nu duce la o biserică?”

Gândul acesta, că orice nu este aşezat sub voia şi ocrotirea lui Dumnezeu este fără rost, dacă nu chiar mai rău, l-am pus la inima elevilor din anii terminali, prin intermediul unei rugăciuni minunate, şi mulţi au purtat-o cu ei întregul an, pentru a-i ajuta să se aşeze drept pe drumul vieţii. Sfântul Sofronie Saharov obişnuia să ofere această rugăciune, spre a fi citită vreme de 40 de zile, celor ce veneau să îl cerceteze şi ulterior mărturiseau minunate schimbări în vieţile lor. În pragul alegerii propriului viitor, cuvintele rugăciunii au produs un tainic răsunet şi în inimile elevilor: „Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat... Tu, Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg”. Pentru a fi lucrătoare, însă, rugăciunea trebuia să găsească sufletele lor pregătite. 

Un joc mai serios

Realizam întotdeauna o sensibilizare privind aşezarea în voia lui Dumnezeu atât în privinţa vocaţiei, cât şi a altor aspecte ale vieţii, în contextul lecţiei „Învăţătura despre Înviere şi viaţa veşnică”. Discuţiile, deseori aprinse, despre sensul şi valoarea vieţii, despre locul şi rostul fiecărui om în lume, aduceau o nouă lumină asupra descoperirii şi împlinirii vocaţiei, importanţei apartenenţei la un neam şi responsabilitatea faţă de acesta. Dar, la începutul claselor a XII-a, cu Bacalaureatul bătând la uşă şi asediaţi de o mulţime de provocări specifice adolescenţei, elevii îşi căutau puncte de echilibru printre diverse frici şi idealuri.

Discutând despre problemele adolescenţilor cu doamna Iulia Ţoţa, formator la Şcoala Familiei, am aflat despre succesul deosebit al unui exerciţiu privind fricile tinerilor, din cadrul atelierelor sale. Am aflat de nevoia adolescenţilor de a vorbi despre temerile lor şi am aplicat exerciţiul la clasă, simplificat, dar edificator, adaptat nevoii de a crea o legătură între vocaţie şi Dumnezeu. Din exerciţiu a rezultat că fricile care stau în spatele lucrurilor pe care tinerii nu doresc să le arate sunt teama de singurătate, de a fi judecat, de a greşi, de a rata Bacalaureatul, de necunoscut, de viitor şi mult mai rar teama de boală sau moarte. Adică eșec, fie la examene, fie în relaţiile personale.

Dar, dacă adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, după cuvântul lui Radu Gyr, atunci toate posibilele nereuşite merită mai degrabă denumirea de încercare. Bacalaureatul poate fi reluat, admiterea poate fi dată din nou, noi prietenii se pot lega oricând. Atunci eşec, şi nu o încercare, ar fi ceva ce nu mai poate fi îndreptat, o situaţie fără ieşire. Astfel, elevii au descoperit că în realitate eşecul cu majusculă este cel existenţial. Singurul examen care nu poate fi dat din nou este cel al mântuirii.

Chemări și alegeri

Descoperirea aceasta, surprinzătoare pentru unii dintre elevi, când este pusă într-un asemenea context, acela că eşecul existenţial este ratarea mântuirii, este punctul în care se agaţă harta vieţii. Dacă ţinta vieţii, cel mai important examen, este mântuirea, atunci toate celelalte examene, alegeri, încercări, aşteptări, fie că privesc profesia, fie viaţa personală, se aşază sub umbra acesteia. La fiecare pas, alegere, proiect, dorinţă, este de cercetat dacă ajută sau nu la examenul nostru final. Altfel, este un drum fără folos. Realizarea exerciţiului, în contextul lecţiilor legate de viaţa veşnică, îi ajută să îşi aşeze priorităţile pe un drum care are ca ţintă finală dobândirea sfinţeniei la care am fost chemaţi şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Un criteriu esenţial pentru alegerea profesiei, implicațiile asupra mântuirii și darul preoției universale este acela că fiecare om are o chemare, cum frumos spunea părintele Valerian: „Un om, când apare pe lume, apare cu un rost dumnezeiesc în acest puzzle enorm, desăvârşit, pe care Dumnezeu l-a făcut”. Iar chemarea o poate împlini lucrând spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul aproapelui. Aceasta nu înseamnă ca toţi să îşi consacre viaţa slujirii instituţionalizate a lui Dumnezeu, alegând preoţia, călugăria şi celelalte care ţin în mod direct de mărturisirea credinţei şi viaţa Bisericii, aşa cum avem exemple minunate prăznuite luna aceasta: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfân­tul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucu­reștilor, Sfântul Iachint de la Vicina, Sfântul Apostol Toma, prototipul oamenilor de ştiinţă, Sfântul Apostol Luca, ocrotitorul iconarilor şi medic iscusit. Orice profesie poartă o chemare prin care omul poate împlini porunca iubirii. Beppo Măturătorul, personajul din minunata carte „Momo” a lui Michael Ende, povestea cui voia să-l asculte cum trebuie măturată o stradă, purtând la fiecare lovitură de mătură gândul de a însenina ziua trecătorilor prin curățenia locurilor. Dacă ceea ce facem naşte în noi şi în cei din jur un gând de slavă lui Dumnezeu pentru lucrul bine făcut, avem o mulţumire care ne arată că am ales drumul cel bun, care face ca alte criterii, precum statutul social sau beneficiile materiale, să rămână în planul secund.

Dar, trăind în lume, apare necesitatea realizării unei armonii între vocație și calea aleasă spre mântuire. Sunt puțini chemați să intre în rândul clerului, de aceea pentru tinerii mireni este foarte importat să cerceteze dacă au chemare pentru viața monahală, pentru căsătorie sau pentru celibat. Dacă în viața monahală slujirea lui Dumnezeu este clar asumată, în viața de familie rolul de tată sau vocația de mamă presupune, de asemenea, multă dăruire. În plus, față de o împărțire judicioasă a timpului între responsabilitățile profesionale, cele casnice și sociale, mama este chemată să fie căldura și odihna casei, după modelul Maicii Domnului, iar tatăl, ocrotitorul și cârmuitorul ei, după modelul Tatălui ceresc.

În profesiile care acaparează în întregime viața omului, tinerii pot asuma o viață celibatară, de totală dăruire în slujba semenilor, dar aceasta este mult mai greu de dus în curăție. Oricare ar fi calea aleasă, important este să fie spre mântuire. „Cu toate că laicatul formează ultima treapă a stărilor biseri­cești”, spunea prof. Emilian Popescu, „el are o menire și o apreciere din cele mai înalte. Sfântul Apostol Petru vorbește despre laici, zicând: ‹‹Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bună­tățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată›› (I Petru 2, 9)”.

Un background al vieții

Atunci, fondul pe care se așază toate acestea este vocația esențială a omului, cea a preoției universale. Ca preot al creației, el este chemat să mijlocească între aceasta și Dumnezeu, prin neîncetată rugăciune pentru făpturile Creatorului și slavoslovie pentru măreția și frumu­sețea lumii. „În momentul când nu mă rog, de fapt nu exist”, spunea stareţul Varsanufie de la Pătrunsa, arătând astfel că a fi presupune a fi cu Dumnezeu clipă de clipă. Și nu numai prin rugăciune, ci și fizic, concret, după cuvân­tul părintelui Serafim, purtând în potirele trupurilor noastre Trupul și Sângele Domnului, contribuind astfel fiecare la sfințirea lumii.

Și mai concret, fiind chemați să sfințim și noi pământul, la trecerea noastră din această lume, cu fiecare celulă a trupului nostru de care S-a atins Hristos, așa cum frumos spunea maica Siluana, în „Cuvinte nerisipite”. Așa au făcut-o vreme de veacuri sfinții. Nu singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu și sub Acoperământul Maicii Sale, după frumoasele cuvinte ale părintelui Paisie Olaru, în pragul veșniciei: „Am zis ‹‹Să ne întâlnim la ușa Raiului››. Dar unul: ‹‹Nu părinte, nu la ușă, ci înăuntru!›› Dar eu ca să nu se mâhnească am zis: ‹‹Dacă ne-om vedea noi la ușă... până la ușă e greu... dar când te-ai văzut la ușă cu amândouă mâinile ții clanța ușii și: nu mă lăsa, ușa milostivirii deschide-o››, și atunci... ne deschide”.

La slujba Utreniei din prima zi a Postului Mare mi s-a limpezit replica finală din filmul lui Tengiz Abuladze: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească; deschide-ne nouă uşile milei tale”. Cu tot neamul!

Citeşte mai multe despre:   ora de religie