Ce se ascunde în spatele indisciplinei școlare a elevilor?

Din ce în ce mai mulți profesori și părinți semnalează că în școli manifestările de indisciplină au devenit un fapt la ordinea zilei și că adesea pedepsirea acestor comportamente nu mai dă rezultate. Cu toate acestea, preocuparea lor constantă este cum să sancționeze indisciplina și nu să des­copere cauzele ei reale.

Fiecare școală sau liceu are câte un regulament de ordine interioară care prescrie comportamentele dezirabile în acea unitate de învățământ. Obiectivele de învățare propuse de școala românească nu prevăd nici explicit, nici implicit dezvoltarea abilităților de viață și de relaționare care să îi sprijine pe elevi în respectarea acestor reguli minime de comportament. Pilonul central al educației se bazează doar pe transmiterea de informații și, eventual, a câtorva modalități de utilizare a acestora exclusiv în contexte educaționale, nicidecum în viața de zi cu zi.
Familia actuală și-a modificat structura ocupațională față de modelul tradițional în care mama era casnică și se ocupa de copii. Acum ambii părinți sunt obligați să muncească de dimineața până seara (atât în mediul urban, cât și în cel rural) pentru a asigura veniturile necesare existenței cotidiene și nu prea mai are cine să stabilească reguli; cu atât mai puțin cine să se asigure de respectarea lor. Singura regulă valabilă este supraviețuirea.

În aceste condiții familiale, educaționale, economice și sociale, copiii sunt văduviți de repere solide, de modele de urmat în ceea ce privește relațiile umane și asumarea valorilor de bază precum respectul, onoarea sau recunoștința. Părinții se așteaptă ca școala să transmită aceste principii copiilor, iar școala - închistată în limitările obiectivelor de învățare strict informaționale - nu are nici un fel de resurse centrate strategic în această direcție.

Copiii trăiesc încă din primii ani de viață într-un vid de repere și de modele comportamentale. Profesorii îi văd doar ca pe niște receptori inerți, cu părinții interacționează doar seara înainte de culcare. Trăiesc într-un mediu în care confirmarea existenței lor umane este aproape nulă și astfel devin treptat „invizibili”, se simt neiubiți, neapreciați și nevalorizați. Singura lor șansă de a fi remarcați este să „tocească” sau să exerseze foarte mult și să devină olimpici sau sportivi de excepție. Apar pentru câteva zile la știri, pe Facebook, eventual sunt invitați la Guvern, unde sunt recompensați cu o strângere de mână și cu un premiu financiar simbolic. Dar câți copii și tineri au această capacitate cognitivă sau fizică? Câți dintre ei pot susține aceste eforturi la capătul cărora cineva îi observă și le apreciază pozitiv existența? Prea puțini.

Ce se întâmplă cu ceilalți? Cei care trăiesc în sărăcie, cei care au părinții plecați la muncă în străinătate sau sunt divorțați, cei ai căror părinți vin mereu obosiți de la serviciu? Cine îi vede pe ei? Cine le confirmă că există ca persoane? Cine le dă repere de viață? Cine le oferă exemple de respect, de onestitate, de raportare echilibrată la adevăr sau la spi­ritualitate?

Cu regret, trebuie să recunoaștem că nu există nimeni care să facă aceste gesturi de inițiere în viață printr-o asumare consecventă, responsabilă, conștientă și instituțională. Iar acești copii trăiesc constant un abandon emoțional și valoric, într-un spațiu al nimănui, între familie și școală. Și, deși sunt abandonați, li se cere permanent să aibă performanțe: note mari, promovarea examenelor și succes social. Știm însă că asemenea performanțe nu se pot obține în lipsa unei minime stime față de sine, a unei minime atenții venite din partea unui adult care să le confirme că îi vede, că îi apreciază și că le este sprijin pe drumul transformărilor personale.

Iar efectele unei astfel de pendulări în derivă se traduc cel mai adesea prin comportamente etichetate de școală sau de părinți ca încălcare de reguli sau indisciplină: agresivitate, voce ridicată, sfidare, bufonerii, farse, lipsă de interes pentru școală (eu aș numi-o incapacitate emoțională de a învăța).

Toate acestea reprezintă, în modelul nostru cultural, social și educațional, modalități sigure de a atrage atenția adulților. Astfel, un copil sau un adolescent „invizibil” pentru părinții sau profesorii lui și incapabil să învețe pentru a lua note mari consideră - inconștient - că singura lui șansă de „a fi văzut” este să încalce regulile adulților. Și da, atunci adulții îl observă și îl sancționează. Profesorii folosesc sistemul de note pentru a sancționa astfel de comportamente, deși școala nu învață în mod programat elevii cum să se poată comporta adecvat, ci doar prescrie aceste comportamente. Părinții, la rândul lor, folosesc pedepse pentru a sancționa și ei neres­pectarea regulilor. Dar copilul învață progresiv că pentru a fi văzut din nou este nevoie să mai facă o trăsnaie, iar pentru că această nevoie de a fi văzut, observat este atât de mare și de nesatisfăcută, își asumă să primească noi pedepse sau note mici pentru că ele îi confirmă - chiar și nefiresc - că există pentru adulții din jurul lui.

Și țipetele pe care le auzim în fiecare școală, agresivitatea verbală și fizică, incapacitatea de a promova exclusiv prin eforturi personale examenele de capacitate sau de bacalaureat, toate așa-zisele nerespectări ale regulilor școlii sau ale familiei vorbesc despre dorința copiilor și a adolescenților de a deveni „vizibili” cu orice preț.

Dar dacă nu dorim să le oferim această confirmare că există prin acordarea de note mici sau sancțiuni drastice (la care oricum devin imuni mai devreme sau mai târziu, iar unii pot ajunge chiar să încalce legea doar pentru că așa simt că există), vă invit să privim dincolo de aparența unui comportament sau a altuia și să ne întrebăm despre ce nevoie neîndeplinită vorbește un copil care țipă. Dar unul care lovește? Dar altul care simte nevoia să fie clovnul clasei? Ce ne spune lipsa de interes față de școală? Dar afișarea unei lipse de respect față de profesori ori părinți?
Toate vorbesc despre nevoia de a fi iubit, de a fi îmbrățișat sau ținut de mână, despre nevoia de a fi ascultat și încurajat, despre nevoia de a se simți în siguranță. De aceea vă invit ca înainte de a pedepsi, judeca sau eticheta, să întindem o mână copilului care țipă la propriu după o îmbrățișare, dăruindu-i empatia și dragostea noastră indiferent de circumstanțe.

Simțindu-se priviți astfel, copiii noștri ne vor întoarce res­pect, admirație și dorința de a ne urma fără a se simți obligați sau presați de norme rigide, note sau pedepse.
____________________________________________________
Roxana Stoica este psihosociolog, formator, psihoterapeut specialist autonom