Cerul pe pământ

„Azi-noapte am avut un vis. Catedrala Mântuirii Neamului Românesc era gata”. O nouă producție a trupei Taxi mi-a amintit de această mai veche și controversată melodie privind „lemnul și spațiile mici”. În preajma sfințirii Catedralei Naționale, moment cu mari și minunate implicații pentru neamul românesc, s-au agitat și spiritele cărora nu le place cu Domnul. După nenumărate articole prezentate de agențiile de știri privind fondurile alocate ridicării acesteia, am înțeles că, la fel ca la socotirea păcatelor, Dumnezeu e boier, iar dracul contabil. Și pentru că neamul nu este numai în țară, ci și în diasporă, contabilitatea s-a luptat cu cerul și pe acolo.

Astfel, o știre recentă anunța că „zeci de proiecte care vizau cumpărarea sau construirea de biserici noi în străinătate au fost respinse de la finanțare de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni”. Articolul prezenta, între altele și rezultatele unei cercetări realizate de Asociația „The Diaspora Initiative” (interesant traseul cercetătorilor implicați). Conform cercetătoarei principale, acest departament a alocat, în anii anteriori, sume considerabile către cultele religioase, cu precădere către cultul ortodox, fonduri distribuite inechitabil între țările beneficiare.

Autoarea cercetării susține că „una dintre țintele Departamentului pentru Românii de Pretutindeni ar fi trebuit să fie crearea de centre comunitare, locuri unde românii din diasporă să se poată întâlni și să țină legătura unii cu ceilalți, dar și cu românii din țară. Acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent”. Probabil cercetătoarea nu a frecventat destul de des biserica, pentru că ar fi constatat că aceasta este centrul comunitar perfect, unde se împlinește desăvârșit ținta, ba încă nu numai comuniunea cu cei vii, ci și cu cei adormiți, de pretutindeni.

Cea mai bună ambasadă

Într-un sens, putem spune că toți suntem în diasporă, căci nu avem aici „cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Și n-am căuta-o dacă nu am fi găsit că suntem cetățenii altei Împărății, după cuvântul părintelui Agapie Criteanul: „Străinul care se află departe de rudenii, şi de prieteni şi de patria sa, doreşte în fiecare zi a se întoarce mai degrabă spre ea. Aşa şi noi, cei surghiuniţi, nu trebuie să avem altceva în mintea şi în cugetul nostru decât să dorim cum să ne întoarcem în Patria noastră cea cerească”.

În perspectiva vieții veșnice, bisericile din țară și din străinătate sunt ambasade în Cer, iar ambasadori ne sunt sfinții și apoi preoții. Că este așa vedem din cuvintele semnificative ale Sfintei Liturghii, precum „Binecuvântată este Împărăția lui Dumnezeu”, „Sfintele Sfinților” și câte altele. Atunci să fie cât mai multe!

Să ne bucurăm, cu bucurie mare, că neamul românesc a izbutit, călăuzit de dragostea, hotărârea și tenacitatea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, să deschidă în Rai, prin Catedrala Națională, cea mai bună ambasadă a neamului.

În afară de frumusețea și bogăția ei, la care voi reveni, ea trimite înaintea Domnului, prin hramul său, cei mai dăruiți ambasadori pe care îi avem: Sfântul Apostol Andrei și eroii neamului, dintre care mulți vor fi fiind sfinți mucenici, încă necunoscuți nouă. Și pentru ca deschiderea acesteia să fie întru bucurie, Sinodul a rânduit, prin recentele canonizări, soli de mare ținută.

Falsa smerenie

Pentru cei ce se uimesc (sau se smintesc) de măreția catedralei, de bogăția mozaicurilor, de întinderea ansamblului arhitectonic, de iconostasul care deține recordul de mărime în lume, Hristos a pus un dreptar în Evanghelie, pe care elevii îl cunosc și este bine să li-l amintim: banul văduvei. Suntem departe de asta. Cine poate spune, dintre noi, că a dat tot ce avea pentru templul lui Dumnezeu? Și iată cu ce beneficii, pe care le găsim în ecteniile dedicate ridicării ei: „întru slava lui Dumnezeu și spre ocrotirea poporului român...” sau „pentru ctitorii, binefăcătorii și miluitorii Catedralei Mântuirii Neamului și pentru toți ziditorii și lucrătorii care se ostenesc cu înălțarea acesteia, pentru sănătatea, mântuirea și ajutorul lor”.

Mă întorc la bisericile de lemn și spațiile mici. La vremea aceea poate atât aveau cei care le-au ridicat. Dar acum, când românii au case tot mai mari, mașini tot mai scumpe (ne și mirăm de unde), o catedrală mică, de lemn nu ar fi un semn de smerenie, ci de rușine și fariseism, căci lui Dumnezeu I se aruncă mărunțiș, iar oamenii se împăunează cu averile.

Sfânta Sofia

În prezentările de artă de la clasa a XII-a, obișnuiam să evidențiez faptul că arta creștină este o formă de educație informală religioasă, este o Evanghelie vizuală, în contrast cu arta contemporană, oglindă a haosului existențial. De la catacombe și până la Peribleptos, discutam stilul bizantin, de la cristalizare până la decădere, trecând prin marile catedrale ale perioadei sinoadelor ecumenice, a căror artă a fost copiată de iconari, pentru a nu știrbi cu nimic încărcătura dogmatică, așternută în culori, deseori, de către sfinți.

Reflectând frumusețea dogmelor ortodoxe în mozaic și în cult, ctitoria împăratului Iustinian a schimbat peste mai bine de 450 de ani istoria unui popor. Cneazul Vladimir, pentru a decide ce credință va adopta poporul rus, a chemat la Kiev reprezentanţii religiilor importante cunoscute de el, apoi a trimis emisari pentru a aduce veşti despre viaţa musulmanilor, mozaicilor și a creștinilor latini și a celor greci.

În Cronica lui Nestor se consemnează despre Catedrala „Sfânta Sofia” de la Constantinopol: „Şi ne-am dus la greci şi ne-au condus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor şi nu ştiam dacă ne găsim în cer sau pe pământ; căci pe pământ nu se găseşte nici o atare privelişte, nici o atare frumuseţe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucru ştim că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor este mai minunată decât în oricare altă ţară. Nu o să uităm niciodată frumuseţea aceasta”. Sub influența emisarilor și a faptului că bunica sa, Olga, primise botezul ortodox, cneazul Vladimir s-a botezat și, odată cu acesta, și poporul.

În anul 2018, la Centenarul Unirii întru o Românie Mare pe acest pământ, singura realizare notabilă a românilor în cinstea acesteia a fost sfințirea Altarului Catedralei Mântuirii Neamului. Fiind printre ceilalți profesori de religie care au participat ca voluntar, am putut vedea ce înseamnă România profundă: bătrâni de peste 80 de ani, tineri cu copii mici, în brațe, oameni de toate vârstele, veniți din toate colțurile țării, după ore în tren sau mașini, au stat cu demnitate alte ore în frig, pe ninsoare, pentru o clipă de închinare și apoi au luat din nou drumul lung spre casă. Lumina pe care am văzut-o în ochii lor nu poate fi descrisă, poate doar fi întâmpinată cu o lacrimă de umilință, că noi încă nu am ajuns la asemenea trăire.

Astăzi, acest popor drept slăvitor, care a adus cerul pe pământ prin Catedrala lui Națională și toate bisericile aflate sub păstorirea Patriarhiei Române, aici sau în diasporă, va face, prin închinare, o Românie Mare în cer. Și să fie Catedrala Națională, asemenea Sfintei Sofia, locul în care Dumnezeu este în mijlocul oamenilor, spre convertirea acestei lumi.