„Colinde, colinde, e vremea colindelor...”

Miez de decembrie. Ninge... ninge bogat. Drumul spre școală devine mai greoi, dar în aceste clipe e rost ca mintea să coboare în inimă, să descuie lacăte ruginite, să înlăture colbul uitării și să reînvie amintiri demult tăinuite. E-un timp de poveste. Parcă Dumnezeu Își scutură plapuma Cerului. În scurtă vreme, timpul sacru își va întinde mrejele peste pământ și va trâmbița cu glas de îngeri „plinirea vremii” (Galateni 4, 40). Dumnezeu-Tatăl pregătește palat strălucitor în ceruri Celui Căruia pământul nu I-a dăruit decât o modestă și sărăcăcioasă iesle. 

Petale de îngeri curg din spuma norilor și preschimbă lutul întinat de păcate într-un ocean de lumină. O simplă încuviințare - „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) - șterge păcatul neascultării protopă­rinților noștri și ridică lumea dintru întuneric și deznădejde întru Lumină și Viață. Pomii, împodobiți cu dantele de nea, se pleacă smeriți sub povara păturilor albe și fac reverențe înaintea Cerului. Toamna, mare doamnă, blândă și târzie, nu a reușit să învăluie încă în trena-i ruginie frunzele, iar neaua și-a depus sărutul de gheață mai mult pe smaraldul decât pe aurul lor. Soarele „rotund și palid” mânjește bolta cu nuanțe de portoca­liu-roșiatic ce prevestesc un timp de jertfă. Privirea zboară în juru-mi. Cușme imense de catifea acoperă capetele caselor, iar ochii luminați ai ferestrelor așteaptă nerăbdători... o veste minunată. Fuioare de fum ies pe nările întunecate ale hornurilor. Imagini de poveste îmi mângâie pupila înfrigurată. Vârtejul iernii mă învăluie într-un dans feeric. Gândurile-mi răzlețe se prind cu putere de crengile nemilosului Cronos, amintirile devin punte, iar sufletul se agață triumfător de frumoasele imagini din vremea studenției.

 Poarta amintirilor

Aripile gândului mă poartă în timp cu trei decenii în urmă. Deschid ușor poarta amintirilor. Un scârțâit prelung îmi zgârie timpanul sufletului. Pășesc sfioasă în cămăruța prăfuită a trecutului meu. Mă regăsesc cu vechii mei colegi de facultate. Ridic timidă cortina timpului... suntem la colindat. Ne îndreptăm spre spital, cu buzunarele pline de iconițe cu „Nașterea Domnului”, ținând în mâini lădițe cu portocale. Lumea din tramvai ne ascultă cu drag. Unii se apropie să ne dea bănuți, dar nu-i primim. Rostul nostru este de a dărui și nu de a primi. Scoatem din buzunare iconițe și le oferim cu drag, iar vocile noastre alunecă pe portativul bucuriei. Ajungem la spital. Ne împărțim în două cete de colindători. Unii merg spre secțiile din dreapta, alții spre cele din stânga. Ne risipim pe coridoarele imense și începem să vestim bucuria mare a Nașterii Domnului celor ce sunt în dureri și în neputințe, dar și celor ce-i îngrijesc, jertfind și jertfindu-se. Oamenii ne aud glasurile și ies din saloane. Ne ascultă cu emoție în fața ușilor sau sprijiniți de pereții albi. Unii vin în cârje, alții în scaune cu rotile, unii se sprijină, gemând, de ceilalți. Alții, care nu se pot ridica, cer să li se lase ușa deschisă pentru a asculta și ei colindele noastre. Îmi este cu neputință să descriu imaginea acelor bolnavi, bucuria cadrelor medicale, lacrimile de recunoș­tință din ochii fiecărui om. Nu portocala dăruită, poate nici iconița sfințită... nu toate aceste daruri transformă omul într-un mic dumnezeu, ci bucă­țica de inimă, fărâma de timp, îmbrățișarea curată, cuvântul de mângâiere, lacrima de bucu­rie, glasul împovărat de emoție, clipa dăruită cu dragoste celui în nevoi și în dureri... Toate aces­tea ne metamorfozează, căci ce ne spune Hristos? „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13).

Îmi amintesc de o povestioară spusă de un părinte călugăr care a trecut pe lângă un cerșetor căruia nu avea să-i dea nimic, dar atâta milă și atâta dragoste a avut pentru el, încât i-a întins mâna și i-a zis: „Tăicuțule, eu nu am să-ți dau nimic, dar uite, îți întind mâna mea!”, iar cer­șetorul i-a luat mâna în mâna lui și i-a răspuns: „Părinte, așa ceva nu mi-a dat nimeni, niciodată!...” Cu adevărat, de câte ori nu trecem pe lângă oamenii în nevoi, aruncându-le câte un bănuț sau dăruindu-le un lucru material, dar câți dintre noi ne-am aplecat să le ascultăm povestea de viață? Câți dintre noi le-am dăruit clipe din prețiosul nostru timp? Câți știm că cei umili, prin care Hristos Își întinde mâna Sa, au fost cândva oameni de bine, oameni frumoși, valoroși, meșteri, dascăli sau poate chiar slujitori ai Sfântului Altar, care s-au rugat pentru lume, dar care se află ei înșiși, acum, în neputițe, în ispite și în dureri?...

Un părinte se întreba: dacă Hristos S-ar naște acum, câți dintre noi I-am deschide ușa să-L primim în case? Câți I-am oferi măcar ieslea, grajdul, garajul sau beciul? Iar dacă Hristos ar fi acum în lume, oare unde ar alerga prima dată: la poarta unei vile încuiate, la petrecerile opulente ale irozilor, la conferințele de pace ale mai-marilor acestei lumi ce-și trimit fiii nevino­vați să moară în războaie pentru dorințele lor deșarte de mărire... sau s-ar adăposti umil și mângâietor lângă un suflet rătăcit, sărman, îndurerat, care nu are de unde să primească un strop de bucurie și cui să dăruiască un Everest de dragoste? Îmi amintesc acum de versurile unui colind minunat pe care-l citisem cândva, într-un manual vechi de religie: „Coborât-a coborât/ Domnul Sfânt pe-acest pământ,/ În mijlocul satului,/ La casa bogatului.// «Bună seara, om bogat!/ Gata-i cina de cinat?»/ «Gata-i cina de cinat/ E gata, dar nu-i de dat.»// Dumnezeu S-a supărat/ Și din casă a plecat,/ La marginea satului/ La casa săracului.// «Bună seara, om sărac!/ Gata-i cina de cinat?»/ «Gata-i cina de cinat,/ E puțin, dar e de dat.»// Dumnezeu S-a așezat/ Și la masă a cinat,/ La marginea satului,/ Domnul cu săracii lui”.

Am părăsit spitalul împreună cu colegii mei cu o mare mulțumire sufletească: aceea că am putut aduce bucurie celor în nevoi și în durere. Vremea însă a trecut, fiecare ne-am rostuit viața, dar frumoasele amintiri le depănăm și acum, după treizeci de ani, când ne întâlnim...

Câteva zile până la minunata sărbătoare

Câte reverii mi-a trezit albul acesta imaculat, astăzi, în drum spre școală! Cu tolba încărcată de gânduri bune, mi-am lăsat neputințele și apăsările în pragul ușii să le potopească neaua și am pășit în școală învăluită în nimb de bucurie. Puzderia de copii ce mă așteptau cuminți în culcușul clasei, unde ne e cald și bine, m-a întâmpinat cu glasuri cristaline. Mai numărăm câteva zile până la minunata sărbătoare a Nașterii Domnului. Ne rostuim treburile și ne pregătim de sărbătoare, cum ne pricepem și noi: o șezătoare în bibliotecă, apoi, un concert de colinde în Biserică, unde, cu ieslea sufletelor primenită prin Taina Spovedaniei și împrospătată cu picătura de viață din Potirul jertfei hristice, ne vom alătura îngerilor din Cer și vom deschide porțile sufletelor tuturor creștinilor pentru a le aduce vestea cea minunată a Nașterii Pruncului Sfânt.

Dragi părinți, iubiți bunici, minunați dascăli - într-o vreme în care Crăciunul tinde a fi înlocuit cu „sărbătorile de iarnă”, într-o lume în care „a sărbători” înseamnă pentru mulți doar „a consuma”, într-un timp în care omul s-a depărtat atât de mult de taină, într-o perioadă în care Hristos, Lumina lumii (Ioan 8, 12), nu-și mai găsește culcuș cald în inimile noastre invadate de atâtea lumini artificiale, într-un val imens de rătăcire în care magazinele au făcut punte între iepurași și moși, uitându-L pe Hristos, în favoarea câștigurilor materiale - îngerii noștri cuminți, puri și frumoși de acasă și de la școală trebuie să afle adevărata semnificație a Crăciunului, adevărata bucurie pe care Dumnezeu a adus-o omenirii acum mai bine de două mii de ani, dăruindu-i șansa nemuririi, a eliberării din păcatul robiei și al neascultării, prin Naște­rea minunată și prin Jertfa totală. Să ne creștem și să ne educăm frumos copiii, îndemnându-i de mici să-și împodobească sufletul cu acele comori neperisabile, la care nu râvnesc niciodată furii și pe care nu trebuie să le caute în palate străine, ci într-o iesle umilă, la câțiva pași de casa mamei...

Și dacă am îndrăznit să aleg ca titlu al acestui articol două versuri ale marelui nostru Eminescu, închei apelând tot la o frântură de colind a minunatului poet Adrian Păunescu: „Mai e vreme de colinde,/ Se mai poate, se mai poate,/ Dacă sufletul rămâne/ Cel mai mare dintre toate.//N-am murit ca neam al lumii,/ În vreo clipă viforoasă,/ Cât colindele colindă/ Și copiii sunt acasă.//Cum și astăzi ne întoarcem/ Și pe prunci îi vom deprinde/ Să nu uite niciodată/ Oameni, țară și colinde.//N-a murit colindul nostru/ Se mai poate, se mai poate/ Leru-i ler, florile dalbe,/ La mulți ani, cu sănătate!”

Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială ,,Miron Costin” din Galați.