Contribuția profesorului de religie la dezvoltarea caracterului religios al copilului

Familia trece astăzi printr-un proces de secularizare care o îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. În aceste condiții, este absolut necesar ca școala să-și propună, în cadrul educației religioase, și un deziderat specific duhovnicesc, conform principiilor identității creștine. Bisericii îi revine aprioric datoria să formeze mai ales în copii și tineri o conștiință morală.

Înainte de aceasta însă, învățământului îi revin sarcinile de a-i conduce pe copii și pe tineri către biserică și de a forma conduita creștină care să dezvolte conștiința, într-un context în care familia ar trebui ea însăși catehizată, după ce ani la rând religia i-a fost interzisă. Adesea, părinții învață religie odată cu copilul. De aceea, responsabilitatea profesorului de religie este dublată, el devenind unul dintre principalele modele în educația religioasă nu numai a elevilor, ci și a întregii societăți.

Există tendința de a îngrădi religia, de a-i determina funcțiile, condițiile și limitele ca oricărei alte discipline. Aceasta este o mare ispită pentru învățământul religios. Învățământul religios nu trebuie să-L încadreze pe Hristos în procente ori în tabele, ci trebuie să-l ducă pe elev la Hristos și pe Hristos la elev. Cuvântul Evangheliei trăit de către profesor este unica modalitate de a atinge acest ideal. Fiecare dintre noi își amintește drumul copilăriei spre biserică, alături de bunica care ne ținea strâns de mână. Această trăire rămâne pentru totdeauna în sufletul copilului. Caracterul moral, deși neîndoielnic un rezultat al relațiilor sociale, este mai mult decât aceasta: este o „determinare interioară”, un „fundament existențial spiritual”, trăsăturile morale având originea în „viziunea metafizică și religioasă pe care omul o trăiește” (Ernest Bernea). Astăzi, profesorul de religie trebuie să-l ajute pe elev să descopere singur frumusețea Ortodoxiei și dragostea lui Hristos, pe care să le sedimenteze în sufletul elevului pentru totdeauna.

Morala creștină este clar oglindirea relației omului cu Dumnezeu. Ca să ajungă la Dumnezeu, copilul trebuie să descopere mai întâi Biblia și Biserica. Profesorul de religie trebuie să-i îndrume pe elevi spre acestea prin propriul exemplu, însă nu forțat sau condiționat. Dacă educatorul vrea să mai aibă vreo influență asupra celor pe care îi educă, el este invitat să le respecte cu calm dreptul la opinie, să intre într-un dialog sincer şi deschis cu ei, să accepte să descopere împreună răspunsuri la frământările şi căutările tinerilor.

Pilonii educaţiei religioase

Ca profesor de religie în două școli din mediul rural, încerc întotdeauna să intru în dialog cu tinerii, să-i ascult cu adevărat și să le insuflu dragostea pentru Dumnezeu prin tot ceea ce fac. Din aceste motive, este necesar ca eu însumi să-mi însușesc Cuvântul Evangheliei și să devin un exemplu pentru copii.

Cei trei piloni ai educației religioase sunt familia, Biserica și școala. Caracterul moral religios al copilului se formează cu prepon­derență în perioada antepreșcolară, în cei șapte ani de acasă, când prind contur valorile morale ale viitorului adult, căci „dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu” (Vasile Băncilă). Nădejdea şi credinţa pe care părinții le au în Dumnezeu îl influențează şi pe copil, care ajunge să-L iubească pe Dumnezeu. Biserica desăvârșește lucrarea începută în familie și continuată la școală.

Pentru ca școala să-și îndeplinească funcțiile, profesorul de religie trebuie să le fie elevilor prieten și model: „În fiecare profesor de religie, elevii trebuie să vadă mai mult decât un dascăl aflat în fața lor cu menirea transmiterii unor cunoș­tințe teoretice. Dumnezeu le-a oferit profesorilor de religie darul modelării sufletelor copiilor și posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Este o misiune nobilă de o imensă responsabilitate. De aceea, consider că atributul cel mai important al profesorului de religie este cel de prieten al elevului, de frate mai mare întru Hristos. De multe ori, chipul profesorului de religie se transformă în ochii elevului într-o reală icoană care Îl prezintă pe Dumnezeu” (pr. Ionuț Hens).

Copiii și adolescenții au nenumărate frământări, temeri, eșecuri. De aceea, tactul duhovnicesc al profesorului are o importanță majoră în formarea religioasă a elevilor. Carențele profesorului vor deveni carențele elevilor, care vor fi înconjurați de multiple deficiențe: o familie care, din cauza lipsei educației religioase, nu știe să-l conducă pe elev la Hristos; o școală din ce în ce mai secularizată; o comunitate tot mai aplecată spre lucrurile materiale și efemere ș.a.m.d. Iată câte obstacole îl așteaptă pe profesorul de religie.

Toate aceste greutăți pot fi de­pășite dacă profesorul se implică activ în procesul instructiv-educativ, luând măsuri în ceea ce privește, de exemplu, diversificarea activită-ților (prin participarea la acțiuni filantropice, prin vizitarea locurilor sfinte) și îmbunătățirea comunicării profesor-elev (prin acordarea dreptului la liberă exprimare, prin conducerea cu înțelepciune a dezbaterilor privitoare la probleme reale din viața elevilor). Trebuie urmărită în primul rând formarea caracterului religios și abia apoi informarea. Formarea se face cu conștiința faptului că a cunoaște despre Dumnezeu nu înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoașterea nemij­locită a lui Dumnezeu prin experiența personală a vieții în Iisus Hristos. Teolog este rugătorul. Profesorul trebuie să fie un trăitor al învățăturii de credință. Fără această experiență intimă a lui Dumnezeu, profesorul de religie devine „aramă sunătoare și chimval răsunător” (1 Cor. 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea și focul credinței, va cădea ca o sămânță neroditoare în mințile și inimile elevilor.

Există profesor perfect? Nu! Există doar, și trebuie să existe, cât mai mulți profesori trăitori, pe care Duhul Sfânt îi învață cum să vorbească elevului despre Dumnezeu. Orice teorie pică în fața unicității și diversității cu care trebuie abordat fiecare elev. O metodă de perfec­ționare a profesorului este deci, indiscutabil, dezvoltarea sa duhovnicească, adâncirea sa în trăirea după voia lui Dumnezeu, ca un „templu al Duhului Sfânt” ce este (1 Cor. 3, 16-17). De aceea, cred că experiența duhovnicească este necesară celei teoretice, deși nici aceasta din urmă nu trebuie să lipsească. Amândouă trebuie să se împletească armonios, cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Cătălin Isvoranu este profesor de religie la Școala Gimnazială Nr. 1 Frumușița, județul Galați)