La sfârșit de prier, când bătrâna și gârbova iarnă încă se mai zbate furioasă sub mantia de podoabe multicolore a fragedei primăveri, pătrund în luntrea sufletului meu, mă înarmez cu vâslele cuvântului și pornesc împreună cu familia mea pe unda împovărată de istorie și de sfințenie a bătrânului Olt. Ancorăm la poalele muntelui, pe malul stâng al Oltului. Începem pelerinajul de la Mănăstirea Turnu, ale cărei chilii săpate în stâncă de mâinile Sfinților Misail și Daniil mai păstrează încă ecoul rugăciunilor, transmis de peste cinci veacuri, până la nevoitorii monahi de astăzi.
În biserica Mănăstirii Turnu, alături de racla cu sfintele moaște, ne întâmpină, strălucitoare, Maica Domnului „Triherussa”. Minunata icoană îmi amintește de Sfântul Ioan Damaschin, care s-a rugat Maicii Domnului pentru a-i vindeca mâna tăiată de necredincioși. Drept mulțumire pentru minunea înfăptuită, Sfântul Ioan a adăugat icoanei o mână de argint, în partea de jos, dând impresia că Maica Domnului are o a treia mână, ceea ce explică denumirea icoanei „Triherussa”.
Părăsim, în amurg, curtea mănăstirii încărcată cu parfum de magnolii și pornim mai departe, pe râu în jos, sărutând „unda căruntă” a bătrânului Olt - „frate al plânsetelor noastre” și „drumeț bătut de gânduri multe” (O. Goga). Spre seară, luntrea se izbește de zidul înțesat de istorie al Coziei. Pășim ușor în biserica mănăstirii. Lacrimile îmi potopesc sufletul când zăresc, în partea dreaptă, la picioarele Sfintei Treimi, două morminte. Descifrez, în lumina palidă a unui pai de lumânare, logos sfânt cu iz de istorie: „Aici odihnește Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (1386-1418)” și „Aici odihnește Teodora, mama voievodului Mihai Viteazul, călugărită cu numele Teofana (+1605)”. Lumina „cât un sâmbure de mac” devine din ce în ce mai stinsă. „Este ceasul nălucirei; un mormânt se desvelește/O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc.../Iese, vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește.../Râul înapoi se trage... munții vârful își clătesc” (Grigore Alexandrescu). Cutremurată, părăsesc mănăstirea, îmi îndrept pașii cu repeziciune spre „cetățuia de apă” a Oltului și îndrăznesc să-l întreb cu uimire: „Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute (...)?/Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?” (Grigore Alexandrescu). Un fior mă străpunge ca o săgeată. Vâslele cuvântului meu amuțesc... „Mircea!, îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează/Acest sunet, acest nume, valurile-l priimesc,/Unul altuia îl spune, Dunărea se-nștiințează,/Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.” (Grigore Alexandrescu)
„Să stăm, fraților, în frica lui Dumnezeu“
Îngenunchez în fața domnului Țării Românești, iar în minte îmi vin frânturi din vremuri trecute, de care s-au învrednicit „cronicarii și rapsozii”: lupta de la Rovine, figura demnă a „moșneagului” care-și apăra „sărăcia, și nevoile, și neamul” crezând cu tărie în zidul „iubirii de moșie” care nu se-nfiora în fața faimosului Baiazid... (Mihai Eminescu). Cuprind în palme cartea de însemnări a mănăstirii și mânjesc albul filelor cu lacrimi de sânge: „O, voi tineri minunați, care ați strâns în minte și în inimă podoabele învățăturii, voi, care creșteți ocrotiți de rugăciunile lui Mircea, ale lui Ștefan, ale lui Mihai și ale Brâncovenilor!... O, voi flori minunate, cu rădăcini puternic înfipte în pământul plătit cu sânge de înaintașii voștri! Întoarceți-vă, copii, la vetrele străbune!... Aici vă sunt rădăcinile, aici vă e trecutul, aici vă sunt sfinții!... Nu lăsați petalele sufletelor voastre fragede să se ofilească printre străini! Acasă vă așteaptă Oltul, Dunărea, codrul, brațele mamelor al căror dor și ale căror lacrimi de pelin nu pot fi ostoite printr-un sărut depus pe un ecran!”
Un fior îmi străpunge întreaga ființă și îmi încorsetează gândurile: teama perpetuării exodului pruncilor noștri. Îmi îmbrățișez cu patos puii ce-mi stau alături și lăcrimez de durere pentru mamele care suferă de dorul copiilor plecați printre străini. „Ascult, privesc, respir cu lăcomie” (Al. Vlahuță) clipa prezentă, mulțumind lui Dumnezeu că-i pot simți și că-i pot îmbrățișa pe cei dragi, care sunt încă lângă mine. O rugăciune către Ceruri zboară... o rugăciune către Dumnezeu: „Ține-ne, Doamne, copiii aproape de tot ce e românesc și sfânt!” Preț de o clipă, retina sufletului meu s-a încărcat cu imaginea tabloului de familie al dragului nostru Arghezi, care nu accepta nici o invitație din partea nimănui, dacă nu era primit împreună cu soția și cu cei doi copii. Simt și cred cu tărie că una din datoriile familiei este de a le insufla copiilor dragostea față de Dumnezeu, de patrie, de trecut și față de valorile spirituale ale pământului care le-a fost leagăn, care trebuie să le fie pâine și mormânt și de care nu trebuie să se înstrăineze, căci nimic nu doare mai tare ca dorul.
Părăsesc raiul Coziei cu luntrea sufletului încărcată de istorie, nu înainte de a lectura, împreună cu puii mei, minunatele versuri ale lui Alexandrescu, ce tapetează pereții ultimului etaj al muzeului Coziei, fiind simetric așezate, de-a dreapta și de-a stânga Crucii Mântuitorului, străjuit, la rându-I, de Maica Sa și de Apostolul Ioan: „Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură/Ce un uriaș odată în războaie a purtat;/Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură/Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat”. Să nu vă îndoiți, copiii mei!, a spart tăcerea o lacrimă rebelă ce-și croia drum pe obrazul meu... Am depus-o la picioarele Mântuitorului și am pornit împreună, mai departe, conduși de luna ce strălucea „ca un glob de aur” (D. Bolintineanu).
Bătrânul Olt mi-a răpit ca un fur luntrea gândului și a purtat-o, legănat, așa cum brațele unei maici grijulii își poartă odorul. Dar ce zăresc? Nu departe de Cozia, unda căruntă a Oltului se poticnește, îmbrățișând o fâșie de pământ în formă de corabie, pe care se înalță, ca un strigăt din adâncul istoriei, o oază de sfințenie: ctitoria Sfântului Voievod Neagoe Basarab (1512-1521) și a Doamnei Despina, soția sa - Mănăstirea Ostrov, atestată, conform unui hrisov, din 26 aprilie 1500. Steagul tricolor străjuiește zidul de intrare în mănăstire. Pelerinii sunt întâmpinați de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, având în stânga portretul Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care ne îndeamnă „Să stăm, fraților, în frica lui Dumnezeu și să nu ne întristăm în luptă”, iar, în dreapta, portretul monahiei Platonida, soția voievodului, călugărită după plecarea acestuia la Domnul. Icoana Maicii Domnului „Hodighitria (Îndrumătoarea)”, datând din primul sfert al secolului al 16-lea, ne-a îmbrățișat cu privirea-i caldă și cu dragostea de mamă, primind cererile și mulțumirile dăruite de noi și prin noi, de toți cei dragi, aflați în bucurii sau în nevoi.
Am adunat în sufletele noastre toată frumusețea și sfințenia acestor locuri, i-am mulțumit Domnului și Maicii Sale, iar eu am promis că voi descărca tolba cu minuni adunate în aceste zile și la picioarele învățăceilor mei, ale puilor de om care așteaptă să ne întâlnim cu drag la școală. O imensă bucurie a fost aceea de a întâlni aici, la Mănăstirea Ostrov, o carte minunată - „Învățăturile Sfântului Voievod Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie” - versiunea românească din secolul al 17-lea și traducerea fragmentelor păstrate din originalul slavon. Cu voia lui Dumnezeu, din cuvântul minunat de învățătură al marelui voievod, către fiul său, ne vom hrăni mintea și inima, altădată.
De pe plaiuri mângâiate de valul călător al bătrânului Olt, vă dăruiesc o rază de lumină din Lumină, pentru „Lumina”!
Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați.
