Curajul creştin - virtute şi discernământ

Pe când pietrele cărării ce ducea către Ierusalim încă murmurau Osana! şi ramurile de finic nu-şi zvântaseră lacrimile tânguirii, o altfel de primăvară începea să cuprindă pământul. Din acea clipă, nimic nu mai avea să fie ca înainte: nici timpul, nici istoria şi nici evoluţia societăţii umane cu întregul ei pluralism spiritual manifestat de secole în căutarea nesfârşită a mântuirii. Şi nimeni nu ştia de această mare minune. Însă ele, înfruntând fără teamă asprimea veacului doar cu trăirea plenară a credinţei şi micile vase cu mir, purtau în suflet vestea răscumpărării primită de la înger: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat!” (Marcu 16, 6).

La ceasul Liturghiei simţim de fiecare dată o pace şi o petrecere aşa de nepământească şi de intimă cu sinele încât inima cântă „în Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare nouă a sta, Născătoare de Dumnezeu”. Aici, în casa Domnului, bucuria se gustă doar împreună cu ceilalţi şi nu în singurătate, aşa cum casele satului românesc se rânduiesc după datină în jurul troiţei de pe dealul împădurit, ca o cunună aurie de Sânziene. Aici lacrimile nu vorbesc despre durere, ci sunt semnul sensibil al dorinţei de a ne curăţi ochii interiori ai inimii, iar esenţa acestei emoţii nu poate fi decât dumnezeiască, fiind fundamentată pe iubirea către singurul Adevăr, ce a pătruns în istoria umanităţii şi i-a redirecţionat coordonatele timpului în veşnicie, Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. De aceea, aici totul este altfel: lumina nu pătrunde de-afară, ci izvorăşte din rugăciunea interioară, iar liniştea nu înseamnă tăcere, ci simfonie de glasuri îngereşti, ca în ziua cea dintâi a Facerii, când aburii pământului se împleteau cu dogoarea fecundă a Duhului Sfânt.

În Biserică ne simţim Acasă, acel spaţiu divino-uman cu toate înţelesurile sale profunde, pentru că aici îi întâlnim pe ei, sfinţii, călăuzele spre Împărăţia cerurilor, drept cei care ne oferă certitudinea că nici o osteneală nu rămâne zadarnică. Sunt într-atât de străluciţi în subţirimea prezenţei lor plină de slavă, deplin transfigurată şi iluminată de har, încât par a-şi fi lăsat demult în urmă trupurile fragile de ţărână pentru a rămâne ceea ce am fost dintru început chemaţi a fi: lumină a lumii.

Oare ce virtute îi ţine deasupra lumii, deosebindu-i de noi, deşi din lume au venit? Unde se sfârşeşte cu adevărat omenescul lor şi de unde începe eternitatea pe care au câştigat-o? Cum altfel au înfruntat teorii şi legi şi cazne ale vremurilor profane dacă nu prin ceea ce ni s-a spus şi nouă, credinţă, nădejde şi dragoste? Şi, totuşi, mai este ceva care dă sens tuturor acestor fapte, ceva aproape înspăimântător de curat şi real, trăit şi exprimat de ei cu o ardoare străină până şi îngerilor: curajul.

Îndrăzneala înţeleaptă

Îi privim cu luare-aminte de parcă n-am fi de cealaltă parte a veacului lor şi ne întrebăm: Ce înseamnă curajul? De unde această taină ce depăşeşte limitele vulnerabile ale unei simple atitudini eroice şi face din oameni plăpânzi mucenici biruitori în faţa morţii? Ne răspund ochii întorşi spre cer şi braţele imaterialnice cu ramuri înverzite ale sfinţilor purtători de chinuri: adevăratul curaj nu răneşte chiar de e flagelat la rându-i, nu judecă, nu se gândeşte la sine, nu se clatină sub furtună şi găseşte puterea de-a nu privi înapoi, atunci când a pornit pe calea mântuirii. Este rodul iubirii dumnezeieşti, acea iubire dârză care „uneşte toate forţele omului” (Tomas Spidlik, Arta de a purifica inima) şi în râvna ei acerbă după desă­vârşire trece prin porţile încuiate ale încercărilor, frânge îndoielile şi mută munţii din loc pentru că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4, 18). Iubirea îi sfinţeşte pe cei bravi ai credinţei, căci „unde este sfinţenie, acolo este şi curaj”, ne învaţă ierarhul antiohian Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407), iar părintele mărturisitor Nicolae Steinhardt avea să adauge peste timp: „Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput”. Astfel, eliberat de povara fricii, sufletul se înalţă plin de curaj şi strigă ase­meni cuviosului eremit al Egiptului, Sfântul Antonie cel Mare (251-356): „Eu nu mă tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc pe El”.

Curajul sfinţilor este acea îndrăzneală înţeleaptă, chibzuită în toată lucrarea şi fortificată de-o determinare neclintită la care însuşi Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul ne îndeamnă: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze... În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 14, 27; 16, 33). Iar sfinţii, doctori fără de arginţi, monahi, cărturari, pescari, ostaşi, laolaltă urmându-L au biruit totul, pregustând din taina Învierii mai înainte de a trece ei înşişi prin vremelnica strâmtoare a nevoinţelor şi a morţii pământeşti: „Cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele lor fiind pline de slavă şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau ca o podoabă frumoasă precum sunt marginile brodate cu aur ale rochiei unei mirese gătite de nuntă, răspândind mireasma lui Hristos... O, prea viteji şi prea fericiţi martiri! O, voi cei într-adevăr chemaţi şi aleşi spre slava Domnului nostru Iisus Hristos” (Actele martirice, P.S.B., 11, p. 66).

Totul a început când mormântul smeritului bătrân Iosif, cel numit cu bun chip, s-a cutremurat din toate temeliile zidirii sale văzute. Părea a fi un alt Sinai transfigurat de revărsarea teribilă a fulgerelor. Atunci, cuvântul Legii s-a arătat în trupul neînsufleţit al pietrei, acum Cuvântul Întrupat a deschis veşnicia cu propria moarte şi S-a arătat doar lor, smeritele purtătoare al mirului marii aşteptări adus ca un dar de nuntă Mirelui ceresc: „Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii...” (Cântarea Cântărilor 5, 5).

Câtă frumuseţe şi câtă taină în icoana marelui praznic al creştinătăţii: lângă mormântul deschis ca un Iordan al noului botez cu apă şi Duh, abia schiţate de parcă ar fi fost făpturi celeste, Mironosiţele sunt zugrăvite intrând ca fecioarele înţelepte în bucuria Învierii cea vestită de înger. Pioasele femei, încă suspinând de durerea Domnului lor, abia coborât de pe lemnul Crucii şi aflându-se fără nici o apărare în faţa străinei stăpâniri romane, reprezintă cea dintâi şi pilduitoare mărturie evanghelică a unui curaj nebănuit în inimile acestor „făpturi mai slabe”, precum le numeşte Apostolul Petru, în prima sa epistolă (1 Petru 3, 7).

Iubirea lor jertfelnică pentru Hristos, „ca un limbaj divin pentru cei ce ştiu să-l înţeleagă” (Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre), este aceea care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7). De aceea, Biserica creştină a păstrat recunoscătoare numele acestor Mironosiţe, cu inimi neînfricate şi pure, împlinătoare a datinilor pământului sfânt, în mijlocul cărora a îndurat, a aşteptat şi a trăit Învierea însăşi Maica Vieţii, ceea ce este lumii „pisc şi desăvârşire a tot ce este sfânt”, în simţirea contemplativă a Sfântului teolog Grigorie Palama (1296-1359): Maria Magdalena, Salomeea, soţia lui Zevedeu şi mama Apostolilor Ioan şi Iacov, Ioana, soţia lui Cuza, Maria şi Marta, surorile lui Lazăr, Maria lui Cleopa şi Suzana.

Curajul Mironosiţelor va avea de-a pururi o influenţă modelatoare de conştiinţe asupra generaţiilor, atât timp cât, asemeni lor, lăsăm în inimă să se audă glasul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt, nu vă temeţi!” (Ioan 6, 20). Atunci, Îi vom răspunde precum psalmistul rege David, cu smerită îndrăzneală şi iubire înmiresmată de mirul vestitor al Învierii: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi, la loc de păşune, acolo m-a să­lăşluit, la apa odihnei m-a hrănit; sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22, 1-4). Amin!