Darul sacru al vieții

Este titlul unei minunate cărți a părintelui John Breck, ce prezintă punctul de vedere ortodox asupra problemelor de bioetică legate de viață și de moarte pe care o foloseam, conform programei, la clasa a XII-a. Dumnezeu să ajute ca Ministerul Sănătății să adere la viziunea Bisericii în urma dezbaterii privind transferul pacienţilor în stadiu terminal de la ATI în secţii de îngrijiri paliative, inițiată în urma situației create la secția de ATI a Spitalului Pantelimon. Spun aceasta pentru că, deși în România, spre deosebire de alte țări europene, eutanasia medicală este ilegală, pare că militanții pro-eutanasie umană au început procesul binecunoscut de manipulare a opiniei publice, așa cum s-a făcut și cu alte subiecte inacceptabile. 

În pasul 1, o petiție pentru legalizarea eutanasiei umane a circulat din mai 2019 până în iunie 2024, când a fost închisă. Este adevărat că în mai 2024, în contextul aprobării sinuciderii asistate a unei tinere de 29 de ani din Olanda, pe motiv de suferință psihică, vicepreședintele Colegiului Medicilor arăta că „doar Dumnezeu știe ce șanse de supraviețuire mai are un pacient”, de aceea acesta nu ar trebui să decidă singur asupra morții sale. Dar, revenind la manipula­rea folosind Fereastra Overton, observăm că evenimentul de la Spitalul Pantelimon a creat oportunitatea perfectă pentru pasul 2: dezbaterea între specialiști. Se înaintează încet, dar sigur. Cât de repede vom ajunge în situația Olandei? Și totul în numele libertății de voință a omului care dorește să decidă, în locul lui Dumnezeu, când să moară. 

Fuga de Cruce

„Cruce înseamnă să duci ce nu îți convine”, spunea părintele Arsenie Papacioc. Să înduri boala, necazul, ale tale sau ale aproapelui tău, să accepți moartea și să rabzi tot ce îngăduie Dumnezeu până ajungi acolo. Părintele Galeriu arăta că Hristos nu a venit să scoată suferința din lume, ci să îi dea un sens. Dar în lumea modernă suferința trebuie înlăturată cu orice preț, cea fizică prin mijloace medicale, iar cea psihică reducând conștiința la tăcere prin îndreptățirea de sine și învinovățirea altora. Poate de aceea cartea „Determined, a science of life without free will” a unui reputat profesor de la Stanford, neuroendocrinologul Robert Sapolsky, a fost atât de bine primită. Povara libertății, care implică responsabilitatea omului, a fost ridicată aproape complet. Autorul demonstrează în mod strălucit, dar orizontal, câtă vreme este ateu, că nu există voință liberă, folosind o multitudine de experimente care conduc la concluzia că deciziile omului sunt condiționate genetic, prin sistemul limbic, sau/și de mediu, prin experiența reflectată în dezvoltarea cortexului prefrontal. Din pasiune pentru cauzalitatea distribuită și pe baza descoperirii lui Benjamin Libet că semnalul la nivelul creierului este anterior deciziei conștiente, profesorul Sapolsky promovează ideea că nu există voință liberă pentru că deciziile sunt luate la nivel inconștient, pe seama unor influențe de moment, fizice, hormonale, de mediu, potențate de evenimente anterioare din copilărie, adoles­cență sau înscrise genetic, inclusiv de evoluție. Zicala sa preferată, „arată-mi că un neuron este o cauză fără cauză”, nu l-a dus din păcate la acel primum movens al lui Aristotel.

Ce este scris în frunte ți-e pus?

În tradiția noastră, patimile moștenite din neam, traumele și năravurile omului, con­dițiile de mediu, toate formele de robie ce apa­să asupra voinței libere descrise de Sapolsky erau cunoscute de bătrânii și bătrânele din sat, dar în alt mod, prin inimă, din experiența trăită a vieții. Oamenii aflau astfel, fără să treacă printr-un curs de vindecarea traumei transgeneraționale, ce moșteniri au, le aduceau la duhovnic și căutau să se elibereze de cele rele și să le înmulțească pe cele bune. Și nimănui nu îi dădea prin cap să dezerteze, adică să ceară eutanasierea, pentru că nu mai pot duce greul. Ei aveau conștiința misiunii sacre a propriei vieți, pe care a accentuat-o în repetate rânduri, deși uneori greșit înțeles, părintele Ghelasie: „Eu îmi asum păcatele părinților mei ca pe o Cruce, asemenea lui Hristos Care a luat păcatele lumii ca să le curățească”. Pe aceeași linie, maica Siluana ne-a lăsat la rândul său o minunată rugăciune pentru moștenirile grele de pe neam care, rostită adesea, ne semnalează influențele străine, inclusiv ale duhurilor, asupra libertății. Înțelegem din ea ce îi lipsește lui Sapolsky pentru a avea voința liberă: privirea în sus. Paradoxal (sau inconsecvent?), deși pune accentul pe lipsa voinței libere, deci a respon­sabilității morale, profesorul emite judecăți morale, deci își exersează propria voință liberă, sancționând instanțele care au condamnat deținuți cu astfel de circumstanțe atenuante. Cartea lui, excelent scrisă, poate totuși sminti, dând apă la moară celor ce se îneacă în justificări pentru a-și adormi conștiința. Iar prinderea în minte este periculoasă, după cuvântul Sfântului Paisie: „Hristos lucrează în inimă, diavolul în minte”. 

Libertatea are chipul lui Hristos

Cu inima știm că omul este creat după chipul lui Dumnezeu cu suflet nemuritor și voință liberă. În afara acesteia, dreptatea este abolită, omul este condiționat și supus destinului. Cea mai grea discuție despre viață, moarte și predestinare am avut-o acum 11 ani, la o clasă a IX-a, când unul dintre elevii mei dragi a trecut la Domnul printr-un accident teribil cu bicicleta. Era un tânăr frumos sufletește și trupește, inteligent, educat, bun, credincios. Colegii erau îndurerați, speriați, aveau îndoieli cu privire la bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu. I-am ascultat îndelung, cu durerile lor revărsate deodată, cu întrebările, cu uimirea că un om atât de tânăr poate muri. Pentru unii era chiar prima întâlnire cu moartea. Am răspuns la toate cele legate de slujbe, de ceea ce mai pot face pentru sufletul lui, pentru familia lui, cum să se roage pentru el pe tot parcursul vieții. Dar rămânea acel: de ce? Li se părea absurd și nedrept, nu îi mulțumea ideea că nu putem înțelege judecățile lui Dumnezeu. Nu puteau face diferența între preștiința lui Dumnezeu și predestinare. Și pentru că erau clasă de informatică, am apelat la raționa­mentul părintelui Steinhardt, cu programarea și Programatorul. Analog, asemenea unui programator, Creatorul nostru cunoaște dinainte toate căile pe care viața ni le deschide înainte. Cu fiecare alegere pe care o facem, de la cele mărunte (cafea sau ceai) până la cele majore (familie, casă, job), ne deplasăm în această infinitate de căi presărate cu mii de structuri de decizie condiționale date de contextul vieții fiecăruia. La capătul fiecărei căi, descrisă de posibilele alegeri ale noastre din momentul sosirii în lume, există, în cel mai bun punct al ei - pentru mântuire - un End: punctul în care Autorul vieții culege sufletul omului. Și nimeni nu are dreptul să schimbe acea clipă. Iar dintre toate aceste căi există una anume, spre care neîncetat ne cheamă Dumnezeu, la capătul căreia culege un sfânt: aceea în care omul alege liber binele, adică voia Domnului. Cu pocăință permanentă și cu ajutorul duhovnicului.

Libertatea deplină înseamnă smerenie și ascultare, după modelul lui Hristos: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22,42). Se poate. Dar numai cu ajutorul lui Hristos, până în ultima clipă a vieții, pe care să o trăim mulțumind lui Dumnezeu. Oriunde, inclusiv pe stradă sau la ATI.