Despre adecvarea în comunicare și înțelepciunea mărturisitoare

Atunci când ne referim la comunicare, trebuie să acceptăm faptul că stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Termenul propriu-zis începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea şi provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun", având înțelesul preliminar de a împărtăşi, a împărţi mai multora. „Comunicarea" (cu majusculă) este un proces continuu și dinamic, ce reprezintă vastul, necuprinsul fenomen în care trăim, la care participăm și care face parte din noi. Simplul fapt că individul devine conștient de prezența alterității (la care se raportează permanent) îl pune în comunicare cu ceilalți. Celebra formulă a Școlii de la Palo Alto, „orice ai face, nu poți să nu comunici", privește această Comunicare.

Când vorbim despre „comunicare" (cu literă mică), ne gândim că ea are la bază atitudini intenționale și implică ideea de schimb. Comunicarea (fără majusculă) se referă la aspectul discret al comunicării, instanța de comunicare, evenimentul, activitatea voluntară, acțiunea conștientă de a interacționa cu alteritatea. Ținând cont de aceste repere, orice gest, cuvânt, acțiune sau lipsa acestora comunică ceva la un moment dat și constituie baza pentru mărturisirea pe care o facem, voluntar sau involuntar, în fiecare moment al vieții noastre. De aceea, se poate spune că un creștin se definește mai ales prin ceea ce mărturisește atunci când nu este la biserică.

Conform cuvintelor Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și ne­li­niș­tită este inima mea până se va odihni întru Tine" (De Conffessiones), oamenii au o năzuință intrinsecă după Dumnezeu. Dar cum putem ști că noi, în calitate de creștini, mărturisim cu adevărat și comunicăm eficient învăță­tu­ra creștină în orice împrejurare a vieții? Un răspuns mul­țu­mitor ar fi legat de efortul continuu al adecvării, ținând cont că „înțelesurile sunt în oameni, nu în mesaje" (Ivan Preston).

Adecvarea se manifestă pe mai multe planuri (dimensiune culturală, istorică, empatică, socială, psihologică etc.) și se prezintă ca obiect de studiu complex. Paradoxal, adecvarea se învață începând de la vârstele mici, în familie și apoi în școală, în societate și în cadrul oricărei practici sociale. Încet, încet, prin prezență explicită în spațiul public și prin adaptarea la cerințele eticii comunicării în interacțiunea cu ceilalți, individul poate învăța să fie din ce în ce mai adecvat, ba chiar poate deveni reper pentru comunitate, ceea ce-i crește șansa de a fi perceput ca adevărat, întrucât adecvarea se recunoaște și prin raportare la modele.

Profesorul Jack Miller, de la Universitatea din Toronto-Canada, vorbea, într-o conferință ținută în vara anului 2010, despre înțelepciune și aprecia că aceasta ar putea fi baza pentru adecvare. Miller spunea că înțelepciunea ar putea fi acel atribut care ne aseamănă cu Dumnezeu, acea poziție smerită care ne îndeamnă să reflectăm asupra noastră și asupra lumii din jur, să ne chestionăm cu privire la dreapta poziționare a noastră în raport cu lumea și cu ceilalți, să analizăm faptele noastre și întâmplările din jurul nostru, pentru a constata în ce măsură am reușit să avem un comportament adecvat în fiecare situație pe care am traversat-o.

Comunicăm mărturisind sau mărturisim comunicând?

În planul interacțiunilor practice, înțelepciu­nea presupune, mai întâi, o cunoaștere (cât mai detaliată) a celuilalt, o înțelegere (cât mai bună) a contextului interacțiunii sau, la rigoare, în­vă­ța­rea parametrilor după care se organizează acest context. Secretul e să fim atenți la ceea ce ni se întâmplă și să extragem din fiecare întâmplare câte ceva care să merite să stea drept subiect de reflecție. „Atenți la tot și la toate" era formula lui Marin Sorescu. Și reflexivi, ar mai fi de adăugat. Rămâne, deci, o singură opțiune valabilă pentru a deveni un bun comunicator (și mărturisitor), aceea de a acumula înțelepciune pentru a reuși abordarea cea mai adecvată în orice situație de comunicare.

Astăzi, în această „agoră digitală" a mediilor sociale, se recomandă o ancorare cât mai bună în realitate, urmată de un îndemn continuu la profunzime. Instrumentele digitale actuale sunt, practic, amorale în sine și pot fi folosite pentru misiune cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. Într-un efort continuu de adecvare și de dobândire a în­țe­lep­ciu­nii se poate înțelege că nu e suficient să transmitem mesajul, ci trebuie să ne asigurăm că acesta a fost și receptat cât mai aproape de inten­ția emițătorului. Înțelepciunea practică sau discernământul reprezintă baza pentru adecvarea (și eficiența) oricărui tip de comunicare, deci și a mărturisirii.

Prin universalismul comunicării, mărturisirea creștină trebuie să vizeze întreaga creație. Este evident că o comunicare religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Orice fel de comunicare poate fi, așadar, și o formă de mărturisire. Dar nu trebuie să uităm că o mărturisire autentică înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.